Promiţând socrilor mici din Mitocu Balan să vie şi la nuntă, francezul porneşte grăbit pe „Drumul Mare” spre schitul Hangu, trecând peste Muntele Doamnei:
„[…] Am ajuns în două ceasuri pe creasta cea mai înaltă a acestui munte – Cetăţuia Palanca [o întăritură mai mult naturală]. Îşi merită numele, căci eram acolo ca într-o cetate. Ici prăpăstii înspăimântătoare, ţinând loc de şanţuri, colo stânci uriaşe ca nişte metereze şi, drept zid împrejmuitor, păduri nesfârşite şi de nepătruns. Fără îndoială, o mână de oameni s-ar fi putut apăra uşor acolo, chiar şi împotriva unei armate întregi. Şi numele muntelui m-a făcut să mă gândesc la Domniţa Ileana, care uşor şi-a găsit aici un refugiu în 1538, când Petru Rareş, soţul său şi Domnul Moldovei, rătăcea fugar, ascunzându-se în pădurile muntelui vecin [Petru Vodă], să scape de furia turcilor… Cerul era senin, însă sufla un vânt puternic – de abia ne mai ţineam călare. […] Pe măsură ce coboram, vântul şi zgomotul se potoleau şi îndată se făcu o linişte mormântală. Nici nu ne mai vedeam prin întuneric. Ne-au trebuit sforţări cumplite ca să ajungem, la ora nouă seara, pe jos, în valea Hangului şi o jumătate de ceas după aceea, pân-la schitul cu acelaşi nume [de la Palatul Cnejilor]. Am găsit aici o primire călduroasă. Am mâncat împreună cu Sfinţia Sa egumenul, părintele Gavriil, din fructele şi din brânza sa şi am băut vin de Cotnar, apoi i-am mărturisit admiraţia faţă de resemnarea sa de a trăi în locuri aşa de sălbatice. – Iarna-i aspră peste tot, îmi răspunse el, însă vara cred că nicăieri nu-i mai frumoasă ca aici. E un rai adevărat aici! De ce nu s-a nimerit să vii cu o lună mai târziu? Acum îţi va fi foarte greu – chiar periculos – să te urci pe Ceahlău…”
Dar, cum J. A. Vaillant nu renunţă, a doua zi dimineaţă, având un călugăr drept călăuză şi trei săteni ca însoţitori, francezul şi servitorul său pornesc spre masiv: „Străbătând poiana Durăului, inundată de apa prin care caii noştri înotau până la pântece, am ajuns cu multă greutate la Mănăstirea Durău, unde am poposit atât cât să mâncăm nişte păstrăvi minunaţi. Peste un ceas eram în fundul unei păduri de brazi şi urcam, fără să ne dăm seama, malurile întortocheate ale zburdalnicului pârău Schitul. Şi mai ales nu vedeam cele vreo douăzeci de cascade ce se aruncă în el, mărindu-l, deşi le auzeam rostogolindu-se, vuind, mugind în urechile noastre”.
Curând, francezul va afla legenda pârăului Serafimei, va trece pe la Duruitoare şi, după un mic popas, începe urcuşul propriu-zis: „Înainte să pornim a urca, ne-am legat de picioare potcoavele de fier pe care au avut grijă să le aducă aici călăuzele noastre. Unul din flăcăi rămâne să aibă grijă de cai, iar ceilalţi beau cu noi o gură de rachiu, pentru ca să prindem puteri şi să căpătăm curaj… Urcăm căţărându-ne cu mâinile şi picioarele, până ajungem la Jgheabul Gardurilor [de la Stănile], pe care îl suim când păşind pe zăpada îngheţată tun, de sub stânci, când sărind pe stâncile goale, când înotând prin apă până la genunchi… În sfârşit, cu sforţări mari, am cucerit înălţimile. Suntem pe un podiş lung de aproape o leghe [cca. 3.500 m] şi lat de un sfert. Vârful Ceahlăului, ce se ridică la marginea acestui platou uşor bombat, ne domină cu aproape o sută de metri. Am ajuns în vârful lui cu sforţări aproape tot aşa de mari ca şi la Garduri şi tot cu ajutorul potcoavelor noastre de fier. (va urma)
Constantin BOSTAN
