Din Crăcăoani, J. A. Vaillant îşi continuă călătoria spre Ceahlău prin Mitocu Bălan în compania unei vesele cete de peţitori, prilej să retrăim şi noi farmecul unor tradiţii de-acum 170 de ani, azi în parte uitate:
„Înainte de a intra în sat, ceata s-a oprit pentru a se reculege [a se potoli], lăsând nebuniile călătoriei la o parte şi luând o ţinută serioasă, la înălţimea rostului lor. Am descălicat îndată şi m-am amestecat în grup. Lăutarii şi-au potrivit instrumentele şi s-au aşezat în frunte, iar noi, în urmă, pe două rânduri… N-a trecut mult până s-ajungem la ţintă. Uşa fiind baricadată, o împingem din răsputeri, o deschidem şi intrăm!… Lăutarii apăsau cât puteau pe arcuş, naiul ţipa asurzitor şi cobza suna fără sfârşit. Eram cincisprezece într-o cameră de vreo nouă metri pătraţi şi era aproape să asurzim de tot până s-a restabilit liniştea… Stăpânul casei, Neculai şi femeia sa, aşezaţi gospodăreşte pe un pat gătit cu lăicere învărgate alb şi galben, făceau toate sforţările să se ţină serioşi. Eram nerăbdător să ştiu ce se va mai întâmpla, când şeful lăutarilor, care era totdeauna vioristul, li s-a adresat solemn:
– Cinstiţi gospodari! Moşii şi strămoşii părinţilor noştri, umblând la vânat prin pădure, au dat peste ţara aceasta în care trăim noi acum şi ne hrănim cu laptele şi mierea ei. După exemplul lor, vă aduc veste că a plecat şi cinstitul Ion Negrea din Pipirig la vânătoare prin câmpii, prin codri şi prin munţi, până a întâlnit o căprioară, care fiind sălbatică, fricoasă şi curată, a fugit şi s-a ascuns din faţa privirilor stăpânului nostru. Noi am venit până aici tot pe urmele ei şi vă rugăm să ne-o daţi sau să ne spuneţi încotro a apucat – dar să ne spuneţi drept, căci nu degeaba ne-am ostenit şi am năduşit noi, căutând-o prin codri neumblaţi…
Uimit că aud un astfel de orator, exprimându-se cu atâta siguranţă şi amestecând atâta poezie şi fantastic în cuvântarea sa, am rămas de două ori uimit când am văzut că aceeaşi poezie se revarsă şi în răspuns. Neculai şi Măriuţa, nevasta sa, au zis mai întâi că o astfel de sălbăticiune nu s-a aciuat în casa lor. Apoi, la stăruinţa flăcăilor că, totuşi, aici trebuie să fie ascunsă, gospodarii au bătut din palme şi o bătrână – mama lor – veni şi se aşeză lângă ei. – Pe asta o căutaţi? se adresară ei peţitorilor… – Nu.”
Gazdele mai încearcă de două ori vigilenţa peţitorilor, aducându-le dinainte şi bunica, apoi o slujnică zdrenţăroasă. Oaspeţii sunt fermi: „- Nu, nu, nu! Căprioara pe care o căutăm noi are părul de aur, ochii de vultur, dinţii de mărgăritare, gura ca de cireşe, mijlocul de leoaică, gâtul ca trestia, pieptul de lebădă, degetele mai gingaşe decât ceara şi faţa mai strălucitoare decât soarele şi luna”. Astfel flataţi, părinţii cedează: „dintr-o odăiţă de unde auzise totul, ieşi, cu găteala cea mai frumoasă, o fetişoară de şaisprezece ani – tânără, voinică şi cam timidă. Era fiica lor, Ileana, care […] a răspuns dorinţelor alesului inimii sale, vârându-şi în deget, cam stângace, inelul de logodnă. Căsătoria se va face vinerea viitoare, ziua Sfântului Ioan, patronul mirelui, iar masa cea mare, de nuntă, va fi la Plotun [Pluton-Pipirig], la moş Matei, judecătorul satului şi unchiul de pe tată al logodnicei”. Prietenoşi, socrii mici l-au invitat şi pe Vaillant la nuntă, fapt acceptat de îndată. (va urma)
Constantin BOSTAN
