Marele George Enescu a susținut cinci concerte la Piatra Neamț (9 iunie 1921, 14 mai 1923, 3 martie 1927, 10 decembrie 1930, 12 noiembrie 1936), potrivit “Istoriei monografice a oraşului Piatra Neamț” scrisă de preotul Gheorghe Verşescu. “Doresc să servesc de îndrumător, ducând muzica în cartierele mărginaşe, în provincie, la țară, prin serbări, şezători, societăți corale şi instrumentale”, spunea George Enescu în 1916 şi s-a ținut de cuvânt. Vasile Alecsandri a cules în anul 1842, cântece, balade, legende din zona Neamțului, care-i vor fi de mare folos pentru volumul apărut peste 10 ani, “Poezii populare ale românilor”. (Ana MOISE)
“«Ajuns în port, privesc oceanul vieții. Valurile se pierd în depărtare şi nu mai rămâne decât oglinda lucie ce reflectează cerul, cerul meu: muzica. Această istorie începe acolo, pe plaiurile Moldovei şi se isprăveşte aici, în inima Parisului. Pentru a ajunge din satul meu natal în marele oraş unde îmi închei drumul, am umblat pe o cărare prăfuită, brăzdată de copaci ce duc, ce se pierd la infinit. Această cale a fost, fără îndoială, lungă. Ce scurtă mi-a părut…?» Astfel îşi autodefinea Enescu, metaforic, viața. O viață încredințată muzicii şi, prin ea, poporului său din mijlocul căruia s-a născut în urmă cu 90 de ani. Creator al Şcolii muzicale româneşti, Enescu, şi-a manifestat în egală măsură virtuozitatea ca violonist, pianist, dirijor, pedagog şi compozitor, profund legat de țară, lucru relevat şi de creațiile sale componistice care valorifică creator, discret, nuanțat, formele morale, ritmice, intonaționale proprii folclorului nostru. În postura de violonist, Enescu i-a încântat şi pe melomanii pietreni, în urmă cu câteva decenii, când a concertat la Piatra Neamț. Prima întâlnire a ilustrului muzician cu publicul pietrean, pare să fi avut loc înainte de anul 1928, deoarece, în acel an, cu prilejul apariției broşurii «George Enescu-Contribuții la cunoaşterea vieții sale», de N. Hodoroabă, învățătorul V. Dorohonceanu publica în ziarul «Avântul» din Piatra Neamț, o elogioasă cronică la cartea amintită, notând printre altele: «Îmi amintesc de timpul fericit când pentru întâia oară l-am văzut pe George Enescu în sala teatrului, la un concert al său». Dacă în legătură cu acest concert (sau concerte) ale lui George Enescu la Piatra Neamț, datele documentare sunt indirecte, a doua apariție muzicală a maestrului printre pietreni este certă. În fondul documentar al Bibliotecii G.T. Kirileanu din Piatra Neamț se află inventariat programul concertului susținut la 12 noiembrie 1936 de George Enescu pentru publicul de aici. Programul de sală poartă pe prima pagină portretul celebrului muzician şi semnătura sa autografă. În interior, se află o fotografie a casei părinteşti din Liveni şi o scurtă notiță biografică. Cu prilejul concertelor de la Piatra Neamț, George Enescu, acompaniat de pianistul Ionel Gherea (fiul lui C. Dobrogeanu Gherea) a interpretat Sonata în mi minor întâi şi a doua de J.S. Bach, Introduction şi Rondo Capricioso de Saint-Saens, Poema de Chausson şi Tzigane de Maurice Ravel. Din păcate, arhivele şi fondurile noastre documentare nu păstrează presa noastră locală din acea perioadă, astfel încât ecourile concertului susținut la Piatra Neamț de George Enescu ne sunt încă necunoscute. Faptul nu ne împiedică să considerăm însă întâlnirea melomanilor pietreni cu primul muzician al țării drept o revelație. Astăzi, când întreg poporul sărbătoreşte cea de-a 90-a aniversare a ilustrului muzician, semnalăm şi noi trecerea sa prin Piatra Neamț ca o cinstire postumă adusă numelui său”. (Concertele lui G. Enescu la Piatra Neamț, prof. Valentin Ciucă, Ceahlăul, sâmbătă, 14 august 1971)
“Românul se naşte cu primăvara!”
“După o călătorie romantică prin Italia, pe când nu împlinise nici 20 de ani, bardul de la Mirceşti se întorcea la sfârşitul anului 1839 în țară. Era încărcat de impresii şi amintiri artistice, dar mai ales era înarmat de dorința fermă de a scrie. Iar călăuze i-au fost mai mult instinctul, decât o pregătire sistematică, mai mult sentimentul artistic şi, negreşit, prietenia cu Kogălniceanu şi Negruzzi, mai întâi, şi mai apoi – Russo. Căci aceştia au fost premergătorii. Kogălniceanu descoperă frumusețile cântecelor populare, iar Negruzzi la adună în taină, spre a le citi prietenilor. Şi ceea ce făceau cei doi ca dilentanții, Alecsandri avea să continue cu stăruință. Deşi primele lui scrieri s-au produs sub forma unor mici poezii în franțuzeşte, această scurtă criză de snobism trece însă, de îndată ce tânărul simte farmecul şi prospețimea folclorului. |i iată ce mărturiseşte poetul, într-o scrisoare adresată unui istoric şi publicist francez: «Mi-am propus să las deoparte încercările mele de versificare franceză, pentru că urmez calea pe care mi-am deschis-o singur în domeniul adevăratei poezii româneşti, aceea a versului popular. Publicarea câtorva din aceste poezii într-un calendar din 1843 a provocat o mulțime de critici. În marile saloane erau denumite poezii de colibă. O singură persoană care abia mă cunoştea şi care în urmă a exercitat o influență divină asupra tinereții mele, mi-a scris de departe o scrisoare în care îmi spunea: cel mai frumos titlu de glorie la care un poet trebuie să năzuiască este acela de poet național şi popular». Credincios acestei idei, în vara anului 1842, Alecsandri întreprinde o călătorie prin munții Moldovei. După ce va cerceta «țara Vrancei», unde va descoperi «Miorița» şi munții Oituzului, va trece în județul Neamț, teritoriu bogat în legende, cântece şi balade. Itinerariul călătoriei poetului nu e greu de reconstituit: va cerceta, mai întâi, Tarcăul şi Bicazul până la Bicazul Ardelean, apoi pe Valea Bistriței se va opri prin toate satele, Hangu, Călugăreni, Ceahlău, va urca la Durău, intenționând să întâlnescă, mai ales, ciobani, pe care-i punea să povestească şi să cânte. Va merge apoi la Vânători-Neamț şi Târgu Neamț, după care se va odihi câteva zile la mănăstirea Agapia şi revenind apoi la Piatra Neamț se va îndrepta spre Roman, ajungând, în sfârşit, la Mirceşti. După această – «muncă de teren», – de contact direct cu poezia populară, față de care nutreşte o continuă revelație, cuprins de o pasiune profundă ne face mărturisiri însuşi poetul: «m-am gândit la o operă dragă mie şi pioasă, la colecția poeziilor populare ale țării mele, iar în acest scop am colindat munții şi câmpiile, amestecându-mă cu țăranii prin bâlciuri, intrând curajos cu ei în cârciumi, asistând la hore în sate, cățărându-mă pe vârfurile munților pentru a găsi pe păstorii-barzi, parcurgând ruinele cetății Neamțului, vizitând mănăstirile, ascultând peste tot povestirea basmelor populare, a legendelor fantastice etc… şi stenografiind la repezeală tot ce îmi ajungea la ureche». Gândurile şi febra creatoare care l-au însuflețit, au dus la crearea acelei opere, pentru noi de mare importanță «Poezii populare ale românilor, adunate şi întocmite de Vasile Alecsandri», din 1852, ce începe cu sugestiva inscripție «Românul e născut poet». Alecsandri, ca primul descoperitor al literaturii noastre populare, a dovedit mai întâi că în poezia marelui poet anonim se găsesc formele cele mai variate şi mai simple de exprimare a frumosului şi elementele cele mai trainice şi mai bogate de limbă. Iată o mică pildă desprinsă din bulgărele de aur al creației alecsandriene, prezentă în câteva rânduri însuflețitoare despre iubirea de patrie, cinstirea țăranului şi credința lui nestrămutată în izbânda justiției naționale pentru care a luptat: «mie mi-e drag românul şi ştiu a prețui bunătățile cu care l-a dăruit natura. Mi-e drag să-l privesc şi să-l ascult, căci el e simplu şi frumos în înfățişarea lui, e curat, înțălept, vesel şi poetic în graiul său. Am multă sperare într-acest neam, a cărui adâncă cumințenie e tipărită într-o mulțime de proverbe, unele mai înțălepte decât altele… al cărui sprijin satiric se vădeşte în nenumărate anecdote… al cărui inimă darnică şi bună se arată în obiceiul ospeției… al cărui geniu luceşte atât de viu în poeziile sale alcătuite în onorul faptelor mărețe… Românul se naşte cu primăvara! De aceea şi toate cântecele lui încep cu frunză verde… »”. (V. Alecsandri în ținutul Neamțului, Ceahlăul, duminică, 18 iulie 1971)
