Scriitorul Gala Galaction (Grigore Pisculescu), născut la l6 aprilie 1879 (azi se împlinesc 135 de ani de la naştere), în satul Dideşti, judeţul Teleorman, decedat la 8 martie 1961, absolvent al Facultăţii de Teologie din Bucureşti, unul dintre marii noştri prozatori, prieten cu N.D. Cocea şi Tudor Arghezi, s-a aflat de multe ori în trecere prin ţinutul de la poalele Ceahlăului.
Desigur, aceste peregrinări i-au oferit nu numai contacte cu oameni diferiţi, utile prin noutate omului de litere, ci şi prilejul de a aşterne repede pe hârtie proaspete impresii. Aceste însemnări, unele pline de căldură morală, au entuziasmat grupul de la „Viaţa Românească”, Galaction fiind considerat de către cei de aici „cel mai însemnat scriitor care a apărut de la Sadoveanu încoace”. Observaţiile referitoare la natura înconjurătoare le-a aşternut într-un volum intitulat „Clopotele din Mănăstirea Neamţu”.
Acolo a reunit evocări, impresii, pagini memorialistice şi meditaţii, câteva având ca pretext florile: „Bujori”, „Narcişii”, „Crizantemele”. Dar tot el ne-a lăsat pagini de-a dreptul fermecătoare, privind locurile pe unde a trăit şi copilărit Creangă şi Sadoveanu: „Am trecut pe aici de atâtea ori şi în atât de multe dispoziţii sufleteşti încât drumul meu de azi – exact drumul lui Creangă – mi se pare o poveste familiară, auzită de zeci de ori de la bunica, ştiută în toate amănuntele, şi totuşi nespus de dragă şi de binevenită inimii. Am ascultat povestea aceasta şi vara şi iarna, şi pe soare şi pe vânt, şi pe ploi care răsturnau pământul”.
Îndrăgostit de liniştea pe care o oferă mănăstirile şi atras de farmecul întâlnirilor cu alţi scriitori, Gala Galaction îşi petrecea multe vacanţe la Agapia sau la Neamţ, vacanţe consemnate şi în presa pietreană a timpului. La Agapia, prozatorul scria, citea, şi drumeţea. El însuşi descria numeroase călătorii prin împrejurimi, pornind cu toiagul dimineaţa înainte de răsăritul soarelui, iar scrisul lui, în cazul în care nu era vorba de unele colaborări la revistele vremii: „Viaţa socială” (a lui N.D. Cocea), „Viaţa nouă” (T. Arghezi) sau „Viaţa Românească” (C. Stere), se va vedea în lucrările care au văzut lumina tiparului în această perioadă: „Bisericuţa din Răzoare” (în 1914, fiind, de fapt, debutul său ca prozator – n.n.) „Clopotele din Mănăstirea Neamţu” (1916) sau „Răboj pe bradul verde” (1920). Aşadar, frumoase şi plăcute cuvinte ale prozatorului Bărăganului teleormănean, născut acum 120 de ani, care a îndrăgit atât de mult ţinutul mirific dintre Bistriţa, Moldova şi Siret. (Prof. Gheorghe RADU)
