Deputat Marian Enache: “România, o societate a cunoaşterii?”

Ultimele decenii au marcat o schimbare în plan internaţional în modul în care sunt privite resursele deţinute de un stat. Primul pas în acest sens a fost făcut de domeniul economiei, unde în ultimii ani s-a vorbit din ce în ce mai mult despre o economie bazată pe cunoştinţe. Aceasta face trecerea către un model economic unde resursele intangibile sunt văzute ca fiind cele de natură strategică, de cea mai mare importanţă. Informaţiile, cunoştinţele deţinute de oameni sunt lucrurile care oferă un avantaj competitiv. Această abordare s-a extins, iar în ultimele două decenii se discută despre conceptul şi realitatea erei cunoaşterii. Înţelegând această schimbare ce se petrece la nivel mondial, ţările Uniunii Europene au adoptat o strategie de dezvoltare economică comună ce a purtat numele Strategia Lisabona şi care se axa pe creşterea rolului întreprinderilor mici şi mijlocii, pe dezvoltarea învăţământului şi promovarea inovării şi cercetării dezvoltării. Această strategie a fost revizuită în momentul apariţiei efectelor crizei economice, devenind strategia Europa 2020, dar punctele sale centrale nu s-au schimbat.

“Educaţie şi Cercetare pentru Societatea Cunoaşterii”

România s-a înscris la aceste obiective, şi unul din paşii importanţi făcuţi de ţara noastră a fost adoptarea strategiei “Educaţie şi Cercetare pentru Societatea Cunoaşterii”. Această strategie viza, după cum se afirma şi în conţinutul ei, dezvoltarea educaţiei şi cercetării în perioada 2009-2015, considerând societatea cunoaşterii ca fiind “singura care poate aduce prosperitate, dezvoltare durabilă şi dezvoltarea personală a fiecărui cetăţean”. Această strategie, în acord cu directiva europeană, a fost construită pe patru piloni, şi anume: educaţia, cercetarea, dezvoltarea şi inovarea. Printre obiectivele stabilite pentru această strategie au fost: situarea performanţelor elevilor români la testele internaţionale în topul primelor 10 ţări ale lumii, reducerea ratei de părăsire prematură a sistemului de educaţie de 5%, creşterea de 5 ori a producţiei ştiinţifice şi triplarea indicelui global de inovare, eliminarea diferenţelor esenţiale dintre învăţământul rural şi cel urban, transformarea corpului didactic într-o elită profesională a naţiunii, alocarea a cel puţin 7% din PIB pentru educaţie şi cercetare şi condiţionarea cuantumului resurselor alocate unităţilor din sistem de rezultatele efectiv obţinute. Toate acestea reprezintă nu doar scopuri nobile, ci şi baze pentru o dezvoltare ulterioară nu numai a sistemului de învăţământ, ci al societăţii.

Din păcate, la mijlocul anului 2014 putem observa că doar o mică parte a acestor obiective a fost realizată. Elevii şi studenţii români au continuat să reprezinte cu cinste ţara noastră în concursuri internaţionale şi în ultimii 3 ani au fost luate măsuri pentru retehnologizarea unor instituţii de învăţământ de stat dar, prin comparaţie cu obiectivele propuse, s-a făcut prea puţin. Fondurile alocate pentru sistemul de învăţământ şi pentru activităţile specifice de cercetare dezvoltare sunt insuficiente în raport cu investiţiile masive de care este nevoie. Învăţământul rural este încă departe de a fi la acelaşi nivel cu cel din mediul urban, condiţiile desfăşurării activităţii fiind în multe cazuri sub nivelul normal, situaţie ce se petrece şi în Colegiul nr. 8 Neamţ, pe care eu îl reprezint. Măsurile luate pentru stimularea tinerilor de a deveni cadre didactice sunt insuficiente, în condiţiile în care salariile în acest sistem sunt printre cele mai mici din Uniunea Europeană. Din ce în ce mai mulţi tineri părăsesc ţara pentru a căuta oportunităţi peste hotare.

Măsuri pentru corectarea disfuncţionalităţilor

Strategia formulată pentru transformarea României într-o societate a cunoaşterii este una de viitor şi reprezintă o cale pentru a asigura o dezvoltare durabilă a ţării noastre şi o adevărată integrare europeană, din toate punctele de vedere. Dar situaţia actuală este departe de cea dorită. Este necesar să se ia măsuri pentru corectarea disfuncţionalităţilor întâlnite în sistem, printre care ar trebui să fie incluse:

* Alocarea unui buget mai mare pentru învăţământ, buget care să permită atât investiţii în infrastructură, cât şi creşterea salariilor profesorilor bugetari, pe criterii de performanţă.

* Promovarea conceptului de educaţie permanentă: este necesar să se înţeleagă că educaţia nu se termină odată cu încheierea formală a studiilor. De aceea ar trebui implementate programe atât în instituţii private, cât şi de stat, pentru pregătirea şi perfecţionarea personalului conform noilor practici, tehnologii şi concepte ce vor fi utilizate în domeniul în care aceştia activează.

* Promovarea inovării şi a cercetării dezvoltării ar trebui realizată pe două direcţii: în primul rând, vizate sunt instituţiile de stat, în principal instituţiile de învăţământ superior, prin acordarea de mai multe burse de cercetare şi asigurarea unei mai bune monitorizări privind modul în care aceşti bani sunt cheltuiţi şi a rezultatelor produse; în al doilea rând, ar trebui luate măsuri pentru încurajarea acestor concepte în sectorul privat, unde ele pot constitui surse de avantaj competitiv.

* Promovarea unui sistem educaţional interactiv: o mare parte a învăţământului, mai ales la nivel preuniversitar, se bazează pe memorare, în dauna înţelegerii, şi acest lucru trebuie să se schimbe. Elevii trebuie să fie încurajaţi să formeze opinii proprii despre temele discutate, şi nu doar să îşi însuşească opiniile altora. Acest lucru ar fi mai uşor de realizat prin creşterea nivelului de dotare tehnologică a şcolilor şi prin revizuirea curricumului.

Aceste măsuri propuse sunt unele pe termen cel puţin mediu şi reprezintă primii paşi în soluţionarea problemelor aferente acestui domeniu. Doar drumul acesta pe care România şi l-a asumat spre transformarea într-o societate modernă, o societate a educaţiei şi a cunoaşterii, este traiectoria corectă.

Deputat Marian ENACHE