Începe şcoala, prilej de bucurie şi emoţie pentru cei mici, de îngrijorare şi de nesiguranţă pentru cei mari. Părinţi, bunici, copii, cadre didactice, cu toţii îşi fac planuri şi trăiesc cu speranţa unui an mai bun. Din păcate, speranţele sunt limitate, dacă ţinem seama că rămân nerezolvate destule probleme din anii trecuţi. Cu foarte puţin timp înainte de începerea cursurilor, încă mai sunt catedre vacante, deşi s-au desfăşurat etape suplimentare de ocupare a posturilor. Şcolile din zone mai îndepărtate, care presupun o navetă dificilă, se află în situaţia de a rămâne fără cadre didactice calificate care să-i aştepte pe copii în prima zi de şcoală. Încadrarea şcolilor cu suplinitori necalificaţi atrage după sine creşterea numărului de elevi incapabili să facă faţă şi celor mai simple evaluări. Slaba pregătire didactică şi metodică a unui mare număr de cadre didactice, motivaţia scăzută pentru profesia de educator, salarizarea indecentă şi lipsa de respect din partea elevilor – iată tot atâtea explicaţii pentru degradarea imaginii învăţământului. La aspectele legate de calitatea profesională şi umană a celor ce se ocupă de educaţie, se adaugă neajunsurile generate de lipsa fondurilor, dar şi de neglijenţa factorilor responsabili. Lipsa autorizaţiilor de funcţionare, lipsa apei potabile şi a canalizării din şcoli, lipsa de spaţii de învăţare proaspăt igienizate, lipsa împrejmuirilor unităţilor şcolare, lipsa combustibilului pentru încălzire, toate acestea devin lipsuri mult mai observabile la începutul anului şcolar pentru încă destul de multe şcoli. Cu toţii cunoaştem necazurile cu care se confruntă unităţile de învăţământ, cu toţii avem soluţii, dar asta doar în timpul campaniilor electorale. Dacă întrebi pe oricare politician, fie el de nivel judeţean sau naţional, care sunt priorităţile unui guvern, răspunsul va fi unul singur: educaţia şi sănătatea. Poate doar ordinea să fie inversată, adică sănătatea şi educaţia. Cu toate acestea, însă, cele două domenii rămân întotdeauna vitregite la repartizarea fondurilor. Atâta vreme cât niciodată în aceşti 25 de ani de după revoluţie nu s-a ajuns la cele şase procente din PIB necesare bunei funcţionări a sistemului, este imposibil să vorbeşti despre bază materială corespunzătoare, despre gratuitatea învăţământului, despre atragerea elevilor la şcoală, despre salarii decente acordate cadrelor didactice. Este mult mai lesne să vorbeşti despre abandonul şcolar îngrijorător (aproximativ 18% dintre elevi), absenteism, şcoli lipsite de condiţii elementare de funcţionare, profesori demotivaţi şi elevi căzuţi la bacalaureat în proporţie de 80%. Ce şi cât face România pentru învăţământ? Exact ceea ce arată rezultatele la examene, adică aproape nimic. Ce pretenţii ar trebui să avem de la elevii şi de la oamenii şcolii? Cele care rezultă din investiţiile materiale şi umane făcute în domeniu. Ce performanţe poţi pretinde de la elevi unei şcoli în care sunt încadraţi suplinitori cu note de 2 şi 3 la examenele de titularizare? Nu-i deloc de mirare faptul că în astfel de şcoli se înregistrează situaţii în care profesorii sunt agresaţi de către elevi şi în care actele de violenţă sunt îngrijorătoare. Aproape nimic nu mai aminteşte de dascălul respectat de altădată, prin faţa căruia elevul nici nu îndrăznea să treacă.
Deputat Ioan MUNTEANU
