Celebru cântăreț Cristian Vasile a locuit câțiva ani la Piatra Neamț, unde a lucrat ca regizor tehnic la Teatrul Tineretului, pentru a-și completa vechimea de pensionare. A stat în apartamentul 3, din blocul 5, de pe bd. Dacia, împreună cu soția sa, interpreta de muzică populară Rada Moldovan. De la Piatra Neamț, cei doi s-au mutat la Sibiu, unde Cristian Vasile a murit la jumătatea lunii iunie 1974. (Ana MOISE)
Cunoscutul critic literar nemțean Cristian Livescu în cartea sa, “Ascuns într-o lojă” își amintește cum l-a cunoscut în anii ’70 pe maestrul muzicii ușoare românești: “După-amiază geroasă de ianuarie. Intru în bar la Ceahlăul, înfrigurat, să beau o cafea. Mă trag într-un colț, spre a nu deranja grupul de actori aflat în jurul unei mese pline. Sărbătoresc, desigur, pe cineva, un bătrânel scund, cu ochelari ușor fumurii acoperindu-i chipul destul de comun. Îndemnat de Radu Penciulescu și de veselii comeseni (se bea «Murfatlar» din sticle conice, în formă de cupă), aniversatul se ridică de la masă, scoțând din servietă o bandă de magnetofon, pe care o întinde lui Ali-barmanul, cerându-i să o pună la instrumentul de divertisment al localului. Surpriză! Peste liniștea lăsată se aude glasul inconfundabil al cântăretului Cristian Vasile, interpretând melodii din anii ‘30, unele pe care le mai auzisem din când în când la radio, altele complet necunoscute. Rigid în mișcări, ondulând un deget în aer și însoțind cu o voce stinsă linia tenorală desuet-languroasă a modelului, seriosul personaj din mijlocul actorilor se lasă din când în când pe spate, parcă, amintindu-și de ceva, parcă oprind o clipă suspendată între două versuri trubadurești. Nu ştiu dacă am ascultat cinci sau șase cântece când – cu un Gata! nervos, agitat de emoție (lacrimile îi inundaseră chipul) – individul se repede la magnetofon și îl întrerupe fără să poată fi înduplecat din această hotărâre. Florin Măcelaru îmi explică totul: autorul scenei este – nu-mi vine a crede – chiar Cristian Vasile, angajat de directorul Ion Coman regizor tehnic la TT, retras incognito în urbea Pietrei spre a-și completa vechimea de pensionare. O dată pe an, de ziua lui i se întâmplă să iasă din anonimatul pe care și l-a asumat ca pe un fel de exil și atunci norocoșii îl pot vedea pe Cristian Vasile ascultându-și succesele de altădată. Mai aflu că suferă de inimă și orice exces afectiv îi poate fi fatal…”.
Un autograf
În anul 1968, în cotidianul Ceahlăul, ziaristul Tiberiu Uță a reușit să facă un interviu cu marele interpret, intitulat “Un autograf de la cântărețul Cristian Vasile”: “Cântărețul, unul din pionierii muzicii ușoare românești, «ultimul trubadur» cum l-a numit cândva compozitorul Ion Vasilescu, trăiește la Piatra Neamț. Numele lui îl întâlnim astăzi pe discurile editate de Electrecord, glasul său îl ascultăm adesea la posturile de radio. În urma apariției unui recent disc, cu melodii de odinioară, i-am făcut o vizită. L-am găsit într-unul dintre apartamentele blocului 5, de pe bd. Pietricica, în pragul celui de-al 61-lea an al vieții. Pe pereți-fotografii din viața și activitatea cântărețului, pe masă-albume, scrisori, vederi…Într-una din revistele vremii era consemnat: «Genialul talent al lui Cristian Vasile îl clasifică printre marii interpreți europeni ai genului și, când afirmăm aceasta, nu exagerăm cu nimic, deoarece plăcile lui fac parte integrantă din discotecile oricărui amator de frumos din București, ca și de la Berlin, din Roma, din Stockholm. Romanțele sale sunt un poem, tangourile-prilej de încântare a sufletului». Omul acela de statură mărunțică, cu privire vioaie, emană atâta căldură sufletească, atâta pasiune, e atât de comunicativ, încât te cucerește ușor. Când l-am întrebat unde și-a făcut debutul, parcă s-a tras deodată o cortină și Cristian Vasile capătă înfățișarea de acum câteva decenii: un bărbat frumos, cu o voce caldă, catifelată, cântând cu patos, melodiile timpului.
– Debutul… la Brăila: orașul salcâmilor, cum l-a numit regretatul meu prieten și coleg, dramaturgul Mihail Sebastian. Aici a fost locul unde mi-am început cariera de cântăreț. Exista pe vremea aceea un cor bărbătesc pe patru voci, compus din peste 60 de persoane, corul Armonia, condus de un cunoscut meloman: Vintilă Voiculescu. Aici mi-am făcut prima școală muzicală, aici, prin 1925, am devenit solist. Mai târziu, cam prin 1928, m-am înscris la Conservatorul din București. În vremea aceea începuseră să se ivească primele mlădițe ale muzicii ușoare românești. Ionel Fernic, Alexandru Leon, începuseră să compună primele tangouri. Alfred Pagoni Dayol și Titi Botez interpretau într-un stil modern primele melodii de muzică ușoară românească, iar printre tinerii muzicieni figurau Elly Roman și Ion Vasilescu. Patronul unui cunoscut local bucureștean m-a angajat în toamna anului 1928 să interpretez bucăți de muzică ușoară. Succesul a fost fulgerător. Imediat am început să fac înregistrări pe discuri la casele Odeon și Columbia. Pentru că în țară nu exista o casă de discuri românească, majoritatea înregistrărilor le-am făcut la Viena, Budapesa, Berlin și Paris. Așa l-am cunoscut pe tenorul Iosef Schmidt la Viena, pe Lucienne Boyer la Paris, pe Richard Tauber la Viena. Timp de 4 ani, restaturantul la care cântam a fost locul de întâlnire a iubitorilor de muzică ușoară românească. Aici am lansat melodiile: «N-am să te uit», «Minciuna», «Nunuța», «Dar ești la fel ca toate celelalte» de Ionel Fernic, «Pentru ochii tăi cei dulci», «Mi-ești dragă», «De ce? », ale lui Alexandru Leon.
– Care sunt compozitorii de care vă leagă cele mai dragi amintiri?
– Cei cărora le interpretam melodiile și împreună cu care trăiam bucuriile succeselor. Ce bucurie mai mare poate fi pentru un cântăreț decât, de pildă, faptul că Ionel Fernic, bardul muzicii ușoare românești, a scris special pentru mine. Lui Elly Roman i-am lansat cântecele: «Nușa», «Ilona», «Gândește-te la mine», «Micuța Ivonne». Ion Vasilescu mi-a încredințat melodiile: «Te-aștept diseară-n Cișmigiu», «Vrei să ne-ntâlnim sâmbătă seara». Lui Gherase Dendrino i-am cântat «Drum bun», «Văduvie, văduvie», «Mai spune-mi că nu mai uitat». Regretatul Vasilache s-a bucurat odată cu mine de succesele melodiilor «Truli, Truli», «Nu plâng pentru nimeni», «Parcă ieri te-am văzut». De asemenea, Petre Andreescu a semnat melodiile: «Sub balcon eu ți-am cântat o serenadă» și «Când felinarele se aprind». Lui Claude Romano, actualul muzicolog George Zbârcea, i-am lansat melodiile «Ionel Ionelule», «Şi eu am fost student odată», «Un tango de adio» și «Anișoara». Îmi aduc aminte, cu multă plăcere, că am contribuit și eu la crearea primului duet de muzică ușoară compus din Rada Moldovan și Jeni Boerescu. Rada Moldovan este astăzi tovarășa mea de viață.
– În legătură cu muzica ușoară românească actuală ce ne puteți spune?
– Muzica noastră românească are o solidă tradiție bazată pe melosul popular. Sunt de acord că ea trebuie să țină pasul cu noile mijloace armonice și orchestrale, cu noile ritmuri. Dar aceasta nu înseamnă să renunțăm la melodie și, mai ales, să ignorăm specificul nostru autohton.
– În privința textelor cântecelor…
– Un text trebuie să conțină, într-o formă poetică, o temă legată de viață, de sentimente și emoții vii, căci numai în acest mod va dăinui. Fără o dăruirea totală a cântărețului, interpretarea nu are nicio valoare. Între el și public trebuie să existe o legătură nevăzută, dar simțită, care să creeze acel moment sublim de emoție artistică. Asemenea interpreți sunt Mia Braia, Gică Petrescu, Dorina Drăghici, Doina Badea, Margareta Pâslaru, Pompilia Stoian, Anca Agemolu, Dan Spătaru, Anda Călugăreanu”.
