Din noaptea Sfântului Andrei s-au păstrat doar trei poezii ale coşmarului care acum devenise datină. Labiş îşi dicta ultimele versuri, Aurel Covaci le scria: “Umbra mea îşi clatină/Limpede var/Vine ca o datină/Noaptea de coşmar”. Aurel Covaci compune primul sonet al coşmarului, iscălit apoi de Nicolae Labiş: “SONETUL COŞMARULUI // Pricepem noi această odihnă chinuită/Când ne cuprinde vraja trăirii efemere,/Când ni se aprinde totuşi tăcuta dinamită/Încătuşată-n suflet, în creier şi-n artere?/Când somnul, moarte-n unda uitărilor ne cere/Învie în ţărână cu secetă cumplită/Aceste clare vise, viclene temnicere,/Când chiar şi suferinţa e-n lume urgisită./Prietene: ne bate-n gol, ca toba, pieptul,/Să strige ca nebunul: acela-i înţeleptul…/Când nici măcar la chinuri noi nu mai avem dreptul./Ne zgârie atâtea satane reci peceţii/Deci: care-i vieţuirea şi care sunt pereţii?/Deci: sufletele noastre ne sfâşie pereţii?” (“Deşi a compus-o amicul meu intim Covaci, o iscălesc cu brio. N. Labiş”). Foaia aceea a fost arestată şi ea de Securitate (corp delict nr. 30), dar mai apoi a fost recuperată. S-a mai păstrat, brăcuit, începutul celui de-al doilea sonet al coşmarului cu scrisul lui Covaci: “Eram, în vis, cadavru, în raclă şi în groapă…/Simţeam în nară izul putreziciunii mele,/Dar auzeam tăcerea cum sapă, cum tot sapă,/În moartea mea să scoată comori de gând şi stele…“ O viziune a propriei morţi, dar şi a acelor tainice recuperări spirituale de după. Labiş i-a transmis imaginea în transă poetică.
“Mă doare scutecul, mă doare faşa”
A treia poezie, fără titlu, scrisă şi compusă de Nicolae Labiş, pe care Covaci o aprobă doar prin iscălitură, este o mărturie totală despre suferinţă. Aici apare imaginea surprinzătoare a poetului sugrumat cu propria-i faşă de prunc, atârnat cu capul spre adâncul genunii şi cu picioarele invers, spre cer: “Mă doare tot: visul, cuvântul, somnul, viaţa şi vântul./Mă doare cel pe care îl iubesc./Bogat şi sărac./Mă doare haina, mă doare cămaşa,/Mă doare scutecul, mă doare faşa,/Faşa aceasta a fost prima funie/Ce m-a sugrumat, dar acum/E un ştreang în adâncul genunii/Ce mă spânzură invers spre cer”.
Semnificaţia acestei obsedante imagini am dezlegat-o abia după descoperirea celui de-al doilea set de poezii dictate, iscălite şi datate de Nicolae Labiş din cea de-a doua noapte de coşmar, la 2 decembrie 1956. Le-am recunoscut imediat după caracteristica foilor rupte dintr-o mapă de birou, dar, mai ales, că multe sunt stenografiate total sau parţial. Caligrafia este a lui Aurel Covaci, stenografia de asemenea… M-am gândit emoţionată că hieroglifele pot acoperi taine ascunse, ultimele gânduri intime ale poetului, peste care au trecut 50 de ani şi atâtea priviri scotocitoare, plus competenţa şi vigilenţa “poetului prinţ” Gheorghe Tomozei, care, stăpân pe toată arhiva, nu a avut interesul să se ocupe de ele. Mi s-a permis xeroxarea. Pe parcursul anului 2008, le-am descifrat cu ajutorul a două doamne stenografe supercalificate. Apar acum, pentru prima oară în formă tipărită. Doar câteva, scrise de mână, au fost rupte din context şi prezentate fără semnificaţii în alte părţi. Le veţi citi şi veţi înţelege disperarea poetului, care, “îngrozit de temnicer”, “înainte de gol”, “înainte de focul suav, zâmbitor de pistol”, se adresează “omului de pe marginea patului”, care i-a însoţit “nefericirea nopţii de coşmar”. Spânzurat cu capul în jos de un iadeş, lasă această ultimă chemare “nu scrisă, ci dictată”, ţipând în van “ajutor”! Ultimele lui concluzii, concentrate în 13 versuri, i le-a încredinţat lui Covaci, poate cu rugămintea de a nu le face publice niciodată. E vorba despre poezia “Credo”, “o viziune a omenirii laşe şi a puterii lui Satan pe pământul patriei, dată de Dumnezeu altar Poetului” – scrie Stela Covaci.
Despre simbolistica Spânzuratului din cărţile de Tarot, explicată succint de doi mari scriitori ocultişti, sunt necesare explicaţii: Eliphas Levi (secolul al XIX-lea): “Spânzuratul este un simbol al lui Prometeu, cu picioarele în cer şi capul atingând pământul, adeptul liber şi mânat de sacrificiu care dezvăluie oamenilor secretul zeilor şi care pentru asta este ameninţat cu moartea”. Teologul Leonid Uspenski, în cartea cu poeme în proză, zice despre Spânzurat: “Iată, acesta este omul care a văzut Adevărul. O nouă suferinţă, mai mare decât poate provoca vreodată orice durere omenească…”. Nicolae Labiş spune totul despre el şi despre epoca celui rău.
Un viitor mare iniţiat
Nicolae Labiş, structural, avea toate datele unui viitor mare iniţiat. Primele taine le-a aflat de la profesorul său de limba română, V. Gh. Popa (condamnat la 16 ani de închisoare politică), discipol şi apropiat al lui Vasile Lovinescu. Profesorul de la liceul din Fălticeni este cel care i-a deschis ochii spre frumuseţea, profunzimea şi tâlcul folclorului străbun. Nicolae Labiş are chiar o culegere proprie de poezii populare de toate genurile, printre care basmul “Lostriţa”, care aminteşte prin similitudini mitologice de mitul lui Oedip. Despre aşa-zisul accident de tramvai din noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, căruia i-a supravieţuit până la data de 21 decembrie, s-a tot scris timp de mai bine de jumătate de secol. Cu greu se poate dovedi care este adevărul, mai ales că au rămas extrem de puţine şi verosimile documente. Serviciul kafkian al Securităţii, departamentul de dezintoxicare, prin sumedenie de agenţi, chiar şi din rândul scriitorilor, au împrăştiat drept adevăruri versiuni aberante despre cum s-a petrecut crima şi cine poate fi autorul ei. Serviciul despre care am vorbit primea sute de note informative şi întocmea apoi dosare pe baza minciunilor clocite tot acolo. Astfel, voi da ca exemplu doar câteva variante: 1. Labiş era atât de beat, încât s-a vârât singur sub tramvai; 2. Labiş a băut cu Covaci, iar în staţie acesta l-a împins sub tramvai, furându-i şi ceasul de la mână. Această faptă ar avea două explicaţii: a) Covaci este bănuit că “scopul lui a fost de a-l atrage pe poetul Nicolae Labiş pe linie contrarevoluţionară, iar, dacă nu i-a reuşit, a trecut la omorârea lui” – extras din documentul CNSAS nr. 62 de la 14 martie 1958, strict secret. Documentul este perfid întocmit pe baza investigaţiilor lui Gh. Achişei şi afirmaţiei Margaretei Labiş, studentă la Filologie; b) Covaci l-a omorât din gelozie, iubeau amândoi aceeaşi fată; pare hilar dacă nu s-ar fi comandat şi un roman difuzat pe piaţă, scris de Gabriel Gafiţa. Protagoniştii sunt doi buni prieteni scriitori, dintre care unul, lipsit de talent, invidios şi gelos, îl ucide pe celălalt. Prost scrisă, cusută cu aţă albă, această versiune nu a prins şi nu a convins pe nimeni, dar a fost un foarte bun pretext să-l ciomăgească pe Aurel Covaci noapte de noapte în perioada când supravieţuia cu Petre Pandrea în aceeaşi celulă (mie mi-a relatat un martor din arest). După ce ne-au învăţat minte şi ne-au eliberat din închisoare condiţionat, cu angajamentul de a nu relata nimic niciodată, fiind pasibili de o nouă pedeapsă, am păstrat, ca pe icoana unui martir, imaginea poetului Nicolae Labiş hăituit de păzitorii ideologiei în care crezuse candid, ca într-un basm, înfricoşat şi singur, ameninţat cu moartea şi cu interdicţia. Imaginea acelei ultime nopţi de decembrie, reci şi ceţoase, despre care Vladimir Maiacovski, victima altei revoluţii, a scris: “În astfel de nopţi/În astfel de zile/Umblă pe străzi cu umbre tiptile/Poeţii şi tâhlarii”. I-am recitat întreaga viaţă poeziile postume. Aurel Covaci îi imita şi tonul dulce moldovenesc, cu inflexiuni surprinzător de dure, ca dalta unui sculptor cioplitor al cuvintelor limbii româneşti.
Filmul ultimelor zile
În momentul de faţă, rămasă în viaţă, sunt singura care a trăit şi a văzut cu ochii proprii grozăvia unei odioase crime ce a retezat prea timpuriu o altă floare de crin întrupându-se într-o zi cât alţii în zece. Doar pentru cei de bună-credinţă scriu atât cât ştiu şi, ca pe un desfăşurător, punctez filmul ultimelor zile. 6 decembrie, de Sfântul Nicolae: Se întâlneşte cu prietenul său Portik Imre, venit la Bucureşti în delegaţie. I se plânge de lipsa de bani, de lipsa de foc în camera lui Aurel Covaci şi de răceala oamenilor care îi erau odată apropiaţi. Îi citeşte o poezie dedicată sieşi: “Sunt douăzeci de ani şi încă unul…”. Mărturiseşte că foloseşte cuvintele limbajului comun ca simboluri: “Pentru mine, cuvintele partid, marxism, stegar ş.a. au altă semnificaţie decât cea obişnuită…”. Îl preocupa faptul că a cântat în public în repetate rânduri “Imnul regal” şi a recitat poezii interzise. Vorbeşte cu Portik despre evenimentele din Ungaria din 1956 şi consecinţele de la Facultatea de Filologie, arestări, excluderi. Se hotărăşte: “Trebuie să dispar pentru un timp din faţa ochilor lor. Vreau să dispar din Bucureşti, fără urmă”. Hotărăşte să plece înainte de Sărbători. Mai spune: “Pot flămânzi zile întregi, dar nu pot să nu scriu”. Portik a plecat. 7 şi 8 decembrie: Se întoarce foarte târziu la locuinţa de pe Miletin 14. Pe data de 8 eu mă întâlnesc cu el şi-mi cere cu împrumut suma de 5 lei, echivalentul a două pachete de ţigări Carpaţi. 9 decembrie: Spre seară apare acasă devreme, avertizat de Aurel Covaci că nu-i va mai oferi găzduire dacă întârzie nopţile. E foarte flămând, dar gazda nu are absolut nimic de mâncare. Prânzul îl lua la cantina studenţească de pe Matei Voievod. Labiş cere permisiunea să comande o friptură pe datorie doamnei Candrea, responsabila restaurantului Casei Scriitorilor. Dumitru C. Micu îşi aminteşte că l-a văzut acolo şi că a plecat singur. Mioara Cremene, în amplul interviu cu doamna Mariana Sipoş (Editura Universal Dalsi – 2000), îşi aduce aminte că în acea seară i-a şoptit doar atât: “Hei, Mioriţo, habar n-ai! Nici nu-ţi închipui ce mi se pregăteşte…” (va urma)
