* Şi Păstorel, şi Arghezi, au supravieţuit războiului al doilea mondial şi au cunoscut spre apusul vieţii lor ‚umorul negru al „celei mai drepte societăţi din lume”, dacă nu de-a dreptul „ţepene”prin consecinţe, în care, vorba lui Bulă, creatorul anonim pe care ideologii nu-l puteau arunca după gratii, „dacă s-ar mai fi găsit şi carne, ar fi fost ca pe timpul războiului”. Printre stivele limbajului de lemn, cu greu se mai strecura câte o vorbă de spirit, vinul de Cotnar fiind înlocuit cu „scursura de surcele”, iar meniul de la Capşa cu searbede tocăniţe de cartofi cu stravid la „împinge tava”.
* Târziu, lui Arghezi, i s-a recunoscut geniul, după ce a substituit celebrele „Blesteme” cu „Cântare omului” (ştim noi cine era omul?!). La o întâlnire cu oamenii muncii, Arghezi, însoţit de nevastă, aţipise, sub tirada unor laude insipide. Un ropot de aplauze îi întrerupse somnolenţa. Bătrânul poet îşi luă bastonul şi îi spuse doamnei sale: „Paraschivo, achită nota de plată şi hai să plecăm acasă?!” Capşa reuşise să scoată un sunet de adio în Casa Sindicatelor, dar şarmanta „la belle epoque” fusese înlocuită, parcă pentru veşnicie, cu „labele poc!?”
* Tudor Arghezi se amuza de rostirea pasajului final din Crez de către copilandrul Baruţiu: „în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duhamin!” Experienţă trăită şi de viitorul critic Alexandru George cu „Sfeşnica pomenire”, care a mai remarcat că în rostirea colectivă a enoriaşilor a rugăciunii, „Şi iarăşi va să vină” suna „şi iarna va să vină”.
* La bătrâneţe, Arghezi îşi amintea de vremurile când umbla la vânătoare. „Ursul se îndrepta spre mine… Am tras… Degeaba. Moş Martin înainta periculos. Am tras din nou, din apropiere. Zadarnic. Ursul… iertare, s-a întâmplat o situaţie jenantă: am făcut pe mine” „Atunci?” „Nu… Acum?!”
* Nimeni n-a ilustrat mai bine vestita sa butadă, ca Arghezi: „Una spunem, alta fumăm”. Să-l ascultăm pe uncheşul poet: „Carol al II-lea era un om de treabă. M-am trezit cu o maşină la Mărţişor. M-a chemat la palat. Mi-a oferit o ţigară. Am băgat-o în buzunar. «Nu fumezi?» «Ba fumez. O las pentru mai târziu». La plecare mi-a dat o cutie de ţigări şi un plic plin cu bani, cu care mi-am terminat casa de lângă puşcărie”. Au dreptate şi şmecherii Cişmigiului: „Ce puşcărie de oameni au mai populat România fanariotă?!”
* Exegetul George Niţu e de părere că „după Eminescu, Tudor Arghezi înfăptuieşte o a doua mare revoluţie nu numai în stilul poetic, dar mai ales în stilul pamfletar”. Blestemul profeţilor biblici, ironia lui Voltaire, invenctiva lui Courier, sarcasmul lui Swift se regăsesc în atitudinea coroziv pamfletară a lui Arghezi, de cele mai multe ori sub forma „scrisorilor deschise”. Să nu vă aşteptaţi ca Securitatea să aibă spirit pamfletar, chiar dacă avea prostul obicei de a deschide toate scrisorile…
* Regizorul l-a întâlnit o singură dată în viaţă pe Tudor Arghezi. „Ce onoare, domnule Ciulei, că am ajuns să vă cunosc”. „Vai, maestre, onoarea e de partea mea”. „Hai s-o împărţim pe din două” a propus, concesiv, poetul.
* Tudor Arghezi povestea cum pusese o capcană la vânătoare: „Căprioara a căzut în laţ. Şi atunci i-am pus picioarele pe umeri…” Relatarea se întrerupsese, deoarece o domnişoară îi telefonase. „Şi după?” se interesase interlocutorul poetului. „Cum îţi povesteam: i-am pus picioarele pe umeri şi dăi, şi dăi, şi dăi… ”Pseudocinegetică?
* Tudor Arghezi despre renumitul filozof Nae Ionescu, dubios trăgător de sfori şi mare crai interbelic: „Era un ţigan lăudat filozofic şi ducea ţucalul Majestăţii Sale, om de treabă. Nae Ionescu l-a sfătuit pe rege să o lase pe Lupeasca. Regele l-a concediat, spunându-i: «Tată Nae, să nu te bagi în prohabul meu!» Nu l-a mai primit niciodată”. Şi totuşi, la pamfletarul Arghezi (ţucă-l pe el Posteritatea!) sună ca dracu’ acel „om de treabă”…
* Au credeţi că Arghezi a uitat ofensa ce i-a adus-o Sorin Toma în „Putrefacţia poeziei”? „Tângăul cela vânăt, alt’dată de ruşine,/Ascuns pe după hârburi, te judecă pe tine,/Care-ţi lingea ciubota, călare, şi copita./Să-ţi dea o mămăligă, acum, cu miluita?/Şi stârpitura asta să-ţi cântărească graiul,/Să-ţi ia din mâini cimpoiul, duminica, şi naiul,/El, gângavul, pelticul,/El viermele, limbricul?/Un surd te-nvaţă scripca, un şchiop, pe loc bătuta/De unde mă-sa iese pricepere atâta,/Când unul nu aude şi maţele de-abia/Şi le târăşte altul, în cârjă, pe saltea?” Devastatoare pedeapsă argheziană…”
* La restituirea parţială a „Tezaurului” în anul 1956, Tudor Argezi, făcând salamalecuri reprezentantului răpirii samavolnice: „Îmi închin paharul în sănătatea generalului Andrei Vedenin, comandantul Kremlinului, a cărui bunătate surâzătoare ne-a catifelat simţirea şi ai cărui ochi, de o seninătate angelică, nu pot să-i mai uit niciodată. Închin paharul mereu în slava socialismului izbăvitor. Închin paharul în gloria Uniunii Republicilor Sovietice şi a guvernului ei care a hotărât restituirea”. Dar restul, Vedenine, să fie o vedenie?
