* În capodopera teatrală „O scrisoare pierdută”, Zoe e singurul personaj viu din acea societate mortificată, în care nişte politicieni momâi rosteau discursuri găunoase. Poate nu întâmplător, fiindcă, etimologic, Zoe înseamnă în limba elină chiar „viaţă”. Şi „haimanaua”(locuitorul Haimanalelor) de grec ştia asta…
* Va rămâne nemuritor calamburul criticului George Ranetti lansat la apariţia în anul 1901 a „Momentelor” caragialeşti: „Nu momente, ci monumente !”
* Dialog-şcoală în regia lui Caragiale. «Da, teatrul e o şcoală…» «Mofturi! Teatrul este o petrecere», fusese replica marelui dramaturg. «Ridendo castigat mores». «Moriţ poate câştiga cât vrea, cu sistema dv. teatrul îşi pierde publicul».
* După o tăcere literară de mai mulţi ani, Caragiale apare la Teatrul Naţional cu o mapă sub braţ. Întrebat de director ce i-a adus, el îi va înmâna manuscrisul, spunându-i: Na, p-asta!
* Iată epigrama lui Cincinat „dedicată unui scriitor care a spus că el este un ceasornic fin, de precizie, pe care trebuie «să-l ungă» gazeta la care scrie”: „Eşti cronometru fin, desigur,/ Dar la…gazetă ce caţi oare?/ Au ei nevoie de ceasornic,/ Sau tu nevoie de unsoare?” Gazeta era „Românul”, iar destinatarul ironiei…”Grecul”. Culmea, se spune că nenea Iancu s-ar fi supărat pe epigramist…
* Când geniile noastre literare aveau comportament de oameni obişnuiţi: nenea Iancu Caragiale n-a vrut, într-o vizită la Iaşi, să urmeze câteva sfaturi date de G. Topîrceanu: „Cine eşti tu, mă, să-mi dat mie lecţii de poezie?!”
* La 9 Mai 1892, Cargiale a susţinut o conferinţă la Ateneul Român împotriva „Junimii”, care a însemnat ruptura lui cu Titu Maiorescu, intitulată: „Gaşte şi gâşte literare”. De apreciat ingeniozitatea jocului de cuvinte, dar aceste „gâşte”, salvatoare cândva a Romei, au „scufundat” o amiciţie.
* Dramaturgului I.L. Caragiale, el însuşi poet, îi plăceau versurile lui Coşbuc şi Eminescu, dar avea alergie la poezia simbolistă a lui Macedonski, pe care-l poreclise…Macabronski!
* Excelent dramaturg, dar dificil director de teatru…După ce a luat masa în compania unei actriţe, s-a furişat la sediul teatrului, unde s-a grăbit s-o amendeze pentru că în acea zi…întârziase la repetiţie. Ofensată de o replică a lui Caragiale, o altă vedetă a Naţionalului l-a repezit: „Păi, janghinosule, mie mi-a sărutat mâna regele Serbiei şi tu te comporţi cu mine ca un simigiu?!”
* Dramaturgul I.L. Caragiale(cel care credea că două sunt condiţiile obligatorii ale unei piese de teatru: cinstea şi gramatica) este contestat vehement de filosoful Petre Ţuţea: „Ca români ai lui Caragiale nu suntem în nici un fel. Caragialismul rămâne o impietate” sau „Miticismul e un accident. Umoriştii nu arată caracterul real al popoarelor”. Oare nu un Mitică ideologizat l-a băgat pe Ţuţea la…mititica?
* În exilul de Berlin, Caragiale înţelegea germana cât să se descurce, la care mai adăuga gestica. Acasă, „valeţii” se obişniuiseră, pe lângă disciplina specifică, şi cu apucăturile-i glumeţe. Fiind aşezat la masă şi auzind nişte zgomote suspecte, nenea Iancu îi întrebase dacă s-a spart ceva. Primise un răspuns, nu demn de Hans, ci de Mitică: „Ja, sechs Eier!”(„Da, şase ouă!”).
* „Niciodată nu vom reuşi să-l epuizăm pe Caragiale. El este acela care întotdeauna ne va epuiza pe noi. Ceea ce spunem noi despre Caragiale este supus revizuirii neîncetate. Ceea ce a spus Caragiale despre noi rămâne turnat în bronzul eternităţii”(Ştefan Cazimir). „Caragiale, un negustor eşuat în scriitor de geniu”(Fănuş Neagu). Mărturisea însuşi nenea Iancu; „Am râs atât la viaţa mea, încât generaţiile viitoare vor plânge”. În teatru, schiţe şi roman, familia Caragiale (tatăl şi fiul Mateiu) au creat partea esenţială a capodoperelor române de acest gen. Nişte…Haimanale de high class!
* Citind o scrisoare a Veronicăi Micle către Eminescu, primul care s-a prins cine se ascunde sub enigmaticul „D. Car” a fost Cezar Petrescu. „Nesuferitul” Caragiale, care a semnat zeci de cronici cu pseudonimul Car. Lesne poţi afla, filând acest…„Decar”, că e vorba de D(omnul) Car(agiale). Cel care a refuzat să-i restituie Veronicăi scrisorile de amor. De teamă de a nu se pierde una?
* Recunoaşte careva în acest lamento pe Caragiale în exil? „Ascult la radio muzică ţigănească maghiară. Sunt ani de când n-am mai auzit aşa ceva. Vulgaritate deprimantă. Amintiri ale beţiilor din Transilvania. Copleşitorul plictis ce mă împingea să beau cu oricine. În fond, sunt un «sentimental» ca toţi tipii din Europa centrală”.
Constantin ARDELEANU
