0:00

Petrache Lupu – omul care l-a văzut pe Dumnezeu, ZCH NEWS - sursa ta de informații
Într-o vineri, la 31 mai 1935, ciobanul Petre era pe câmp cu oile. Gângav şi surd din naştere, Petrache, cum era numit feciorul sărac, era de o curăţenie sufletească foarte mare. Poate de aceea în acea zi i s-a arătat Dumnezeu sub înfăţişarea unui bătrân îmbrăcat în alb, „Moşul”, cum i-a spus el ulterior. Stând lângă o salcie, „Moşul” i-a spus că oamenii trebuie să se pocăiască, altfel vor avea de pătimit… Acest mesaj trebuia să îl spună ciobanul preotului satului, care urma să cheme lumea la credinţă adevărată şi la fapte bune. Tânărul a fost uimit de prezenţa misterioasă, dar n-a îndrăznit să spună nimic. Cine l-ar fi crezut pe el? A doua vineri, Domnul i s-a arătat, din nou, cu acelaşi mesaj. În zadar, căci tânărul nu a găsit curajul să îi împlinească vrerea. Iar când în a treia vineri consecutiv şi-a făcut apariţia Dumnezeu, ciobanii prezenţi spun că l-au auzit pe băiat vorbind cu o voce nevăzută şi că la sfârşit a fost trântit la pământ. Petrache a mărturisit mai apoi că a fost o mică pedeapsă pentru neascultarea de a comunica preotului cele spuse de „Moş”.

Petrache Lupu a povestit astfel prima lui întâlnire cu Dumnezeu: „La buturugi, când l-am văzut, m-am îngrozit de frică. El mi-a zis: – Să nu-ţi fie frică! Am să-ţi dau curaj şi-am să-ţi spun o vorbă. – Bine, «Moşule», spune. – Să te duci să spui la lume, cu cine te-ntâlneşti pe cale, să-i spui: Dacă nu ne pocăim, dacă nu ţinem sărbătorile, dacă nu ne ducem la biserică să ne rugăm la Dumnezeu de sănătate, dacă nu ţinem posturile, dacă nu ne ducem la popă… atunci foc, atunci ne rupe muncile noastre, fraţilor!… Să nu mai facem fapte rele, să nu mai râdem de fraţii noştri, să ne unim cu toţii la faptele bune, să nu mai arunce nimeni copiii pe la gropi… şi să nu ne mai duşmănim (…) Nimeni să nu fure, să nu pună foc, să nu ia dreptul altuia! Să ne unim cu toate neamurile noastre! Să facem fapte bune, că de nu – moarte, că de nu – foc! (…) Ne ia tot, ne canoneşte fără muncă şi toată Rumânia nu e nimic… E rău, fraţilor, de noi toţi, dacă nu ne pocăim, cu vorba care m-a trimis pe mine «Moşul», şi n-ai cu ce ţine nimic: nici bou, nici cal, nici oaie, nici porc, nici pasăre, nici nimic. A venit un nor pătrat, a dispărut în el şi nu l-am mai văzut. Şi-am plecat la oi”.

Din acel moment, viaţa lui Petrache Lupu s-a schimbat, dar şi cea a localităţii sale, întrucât a început să propovăduiască oamenilor întoarcerea la Dumnezeu. Mulţi se îndreptau, se lăsau de păcate, dar veneau şi foarte mulţi bolnavi care au spus că s-au vindecat după ce l-au atins pe ciobanul-profet. Ziarele vremii sunt pline de reportaje de la faţa locului. Unele sunt pro, altele contra, înfierând activitatea umilului cioban din Maglavit, ba acuzând autorităţile şi Biserica, pe motiv că ar profita de fenomen pentru a strânge bani. S-a spus chiar că banii donaţi plecau în saci la gară, iar pe drumul de fier ajungeau în vistieria armatei, care era de fapt în război, şi aşa au fost, chipurile, ajutaţi soldaţii la un moment dat, când nu mai avea statul fonduri pentru ei. Oamenii îi spuneau deja „Sfântul de la Maglavit”, dar cât de sfânt este sau nu, asta nu putem şti cu adevărat. Nici mai-marii Bisericii noastre nu se pronunţă, şi nici nu există un dosar de canonizare, aşa cum se procedează atunci când se doreşte trecerea în calendar a unui om deja recunoscut de popor ca sfânt şi ale cărui fapte ar dovedi sfinţenia. Vremea trebuie să hotărască dacă există condiţiile de canonizare. Cert este că omul nu avea niciun interes material, iar banii donaţi de credincioşi nu mergeau în buzunarele sale. Petrache nu a vrut decât să ridice acolo o mănăstire, ce nu a putut fi finalizată în timpul vieţii sale din lipsa resurselor financiare. În plus, şarlatan spiritual nu poate fi numit, deoarece el însuşi s-a vindecat de muţenie graţie Celui de Sus. Ciobanul-profet a convins pe mulţi de adevărul celor povestite de el după ce a venit în sat şi a vorbit clar despre tot ce i s-a întâmplat, despre porunca lui Dumnezeu. Un fel de Moise, l-au numit unii. Tot presa vremii este cea care a consemnat vizitele unor personalităţi la Maglavit. A fost acolo ierarhul locului de atunci, patriarhul Miron Cristea, care scria frumos despre el într-o revistă bisericească, iar Regele Mihai i-a botezat fiul, în timp ce mareşalul Ion Antonescu l-a dus pe front ca să îmbărbăteze soldaţii în război.

În scurtă vreme, vestea minunii de la Maglavit depăşeşte hotarele judeţului Dolj. Putem reface filmul evenimentelor cazului Maglavit în funcţie de relatările presei, Poliţiei, Siguranţei, martorilor oculari şi unor memorii de epocă; cazul a avut organul lui de presă, „Cuvântul Maglavitului”, care apare sub direcţia unui Comitet anonim, între 25 noiembrie 1935 şi 30 iunie 1936, moment în care apariţia sa încetează, din lipsă de fonduri, ecou (in)fidel al evenimentelor legate de fenomen la nivel local, naţional, şi chiar internaţional (de pildă, se citează cazul lui Nicolae Iorga, întrebat de câţiva dintre cei care reprezentau diferite state europene în Societatea Naţiunilor, bolnavi, dacă pot merge la Maglavit spre a se vindeca de diferite boli; istoricul răspunde că acolo se vindecă numai cei cu boli mintale, adică respectivii sunt nebuni să creadă în astfel de bazaconii). Calitatea slabă a hârtiei şi a tiparului, facsimilele primitive, indică fără putinţă de îndoială că pentru iniţiatori entuziasmul era mai mare decât fondurile avute la dispoziţie. Director al ziarului, Aurel Voica, secretar de redacţie, Marin Ignat. În fondul BAR sunt numere din anii I şi II, lunile noiembrie şi decembrie 1935, februarie, martie, aprilie, mai şi iunie 1936. Ziarul se implică alături de alte ziare, mai mari, în cel mai mare caz de manipulare mediată din anii interbelici.

Ce scriau ziarele

Iată ce scriau ziarele din acea vreme: „S-a pus, în sfârşit, capăt scandalului pe care-l dezlănţuise pretinsa minune de la Maglavit. Cei în drept au luat măsurile cuvenite. Era şi timpul, căci luase proporţii nebănuite. (…) P. S. Vartolomeu, episcop al Râmnicului Noului Severin, a trimis azi d-lui prefect al judeţului o telegramă cu următorul conţinut: «Până la pronunţarea medicală a d-lui dr. Paulian asupra stării organice a ciobanului din Maglavit – pe care vă rugăm a-l trimite la Bucureşti cu un delegat al dv. – vă rugăm stăruitor să opriţi orice procesiune locală»”. (N. Ciocardia, „S-a isprăvit cu minunea de la Maglavit”, Universul, 28 iulie 1935); „În jurul buturugii sfinte sute de schilozi, cu trupuri supte de boli, surzi, muţi, orbi, buboşi, epileptici, canceroşi, zac lungiţi de săptămâni, în arşiţa soarelui, sub aspra pişcătură a rouăi de dimineaţă, în ploaie şi în vânt, rugându-se – transfiguraţi, lepădându-se de tot răul ce ar mai fi rămas în sufletul lor – rugându-se fierbinte Atotputernicului pentru mântuirea lor” (Lucian Marcu, „La Maglavit de Sfân­ta Maria”, 18 august 1935, Radiojurnalul de la ora 19, Arhiva SRR); „Ce ne declară medicul primar dr. Mihail Albu, directorul Sanatoriului «Mihai Bravu». «Vă mărturisesc, şi faptul l-am consemnat şi într-un ziar craiovean, că am plecat la Maglavit cu o idee preconcepută. Mă aşteptam să văd în ciobanul Petrache Lupu sau un cretin ereditar, sau un intermediar instruit al unei asociaţii de escrocherie religioasă. Socotesc ca o înaltă datorie de conştiinţă să afirm, însă, că arătarea de la Maglavit trebuie să o atribuim unei puteri supra-omeneşti»” (G. Lungulescu, „Ştiinţa medicală-favorabilă lui Petre, ciobanul din Maglavit”, Universul, 9 august 1935).

Neexistând pe atunci televiziune, iar la sate mai ales radioul fiind apanajul câtorva privilegiaţi, e uşor de înţeles că presa rămânea mijlocul cel mai răspândit de informare, astfel că, alături de înclinaţia ţăranilor spre superstiţie, ea a contribuit cel mai mult spre a face demne de crezare cazul Maglavit. Faţă de aceste relatări festiviste, o altfel de lumină e aruncată asupra cazului de memorialistică şi de rapoartele Poliţiei şi Siguranţei, care pun în lumină dedesubturile afacerii, alături de mărturii ale neurologului Gheorghe Marinescu, ale părintelui Stăniloae etc. Fenomenul Maglavit poate fi periodizat după cum urmează: anii 1935-1938, în care acesta cunoaşte limita sa maximă de expansiune, până la proiectul de ridicare a unei biserici pe locul unde Petrache Lupu l-ar fi văzut pe Dumnezeu, din fondurile strânse de credincioşi, sub directa îndrumare a regelui Carol al II-lea; şi anii 1938-1942, în care interesul publicului, sub influenţa factorilor politici externi, se deplasează dinspre Maglavit spre faptele cu posibile urmări grave pentru noi din arena politică internaţională, iar astfel cazul cade de la o zi la alta în desuetudine.

În timpul razboiului, Petrache Lupu a fost dus cu avionul pe front, până la cotul Donului, pentru a sfinţi trupele române. Acolo, alt miracol, ciobanaşul a proorocit sfârşitul, spre spaima celor din jur: “Războiul va fi pierdut de noi, vom fi cotropiţi!”. Tot atunci, pe locul unde i s-a arătat Dumnezeu lui Petrache Lupu a început constructia unei mănăstiri, abandonata odată cu venirea comuniştilor. De altfel, regimul comunist a tratat cu brutalitate „fenomenul Maglavit” şi tot ce era legat de acesta. O vreme, cei aflaţi în nevoie, au mai venit în ascuns, iar ciobănaşul a avut imprudenţa să le prevestească despre “vorba cea mare” lăsată de “Moşu’”, pe care urma să o facă publică la 14 septembrie 1952. Înainte de împlinirea acestei date, la 1 august, o maşina a intrat în sat, iar Petrache Lupu a dispărut, cu maşină cu tot.

A murit în 1994, trupul fiindu-i îngropat în cimitirul satului. A fost reînhumat recent, dar nu s-au găsit moaşte, aşa cum credeau mulţi oameni. Petrache Lupu a fost căsătorit de două ori şi a avut un băiat, Mihai, care trăieste (70 de ani).

Petrache Lupu – omul care l-a văzut pe Dumnezeu, ZCH NEWS - sursa ta de informații

Articolul precedentApa Serv cere publicitate!
Articolul următorVoleibaliştii pregătiţi pentru turneu