Ajuns la Mănăstirea Neamț, Jean Alexandre Vaillant notează în memoriile sale („La Roumanie”, Paris, 3 vol., 1844): „În afară de numeroasele sale schituri, care împodobesc poalele Ceahlăului, Neamțul mai are în vecinătate: Agapia, unde își duc fetele (sunt atâtea fete frumoase aici!) nobilii orgolioși, când au prea multe, numai să nu le mărite cu oameni din familie mai simplă (care totuși s-ar simți fericiți să se însoare cu ele, chiar și fără avere!) și Varaticul, cu acoperișurile sale orientale și așa demnă de numele său prin așezarea încântătoare, în mijlocul unei pajiști de flori”.
După cum se vede și din aceste rânduri, cele zece luni petrecute de Vaillant la Iași, atât în compania unor cărturari precum M. Kogălniceanu, V. Alecsandri și C. Negruzzi, cât și în arhivele de-aici, îi fuseseră de un real folos. După evocarea acestui obicei al familiilor boierești de a nu-și fărâmița averile prin împărțirea moșiilor și a celorlalte proprietăți ca zestre la toate fetele (preferând să călugărească parte din ele), francezul dă dovada bunei sale informări și asupra trecutului Cetății Neamț:
„M-am oprit la [Mănăstirea] Neamț numai ca să mă odihnesc. Și, fiind sătul de a mai petrece timpul în mănăstiri și cu călugării, m-am hotărât ca, mai degrabă, să fac o vizită respectuoasă ruinelor Cetății Neamț, unde fiecare piatră evocă măcar o amintire glorioasă. Îmi aduc aminte de Ștefan cel Mare, de cele patruzeci de biruințe ale sale [de fapt, 34], de mama sa și de eroismul ei de spartană. Îmi părea că o văd, pe înălțimile meterezelor și o aud strigând străjerilor: – Închideți porțile! Acesta nu e fiul meu!… [vezi: Dimitrie Bolintineanu – „Muma lui Ștefan cel Mare”].
Îmi părea că îl văd pe acest fiu, rușinat de fuga sa, cum se întoarce, cum se aruncă orbește asupra dușmanilor și cum îi taie în bucăți! Atâtea amintiri de tărie și curaj s-au trezit în mine la vederea acestor glorioase urme ale unei măreții apuse, că mi s-a părut, un moment, că văd zidurile întregi și că aud poporul moldovean cerând domitorului Lăpușneanu, cu strigăte asurzitoare, capul lui Moțoc [citise deci și nuvela lui C. Negruzzi, dar nu e foarte clar dacă francezul plasează tot aici și parte din acțiunea ei]… Îmi părea că stau în fața celor zece plăieși care au silit armatele lui Sobieski să ridice asediul și că îi felicit călduros [vezi același Negruzzi, cu „Sobieski și românii”]. Dar… dar ridicând capul văd, de jur-împrejur, numai ruine… Și românul îmi apare așa cum este el în adevăr, acum: destul de mic, destul de slab, destul de sfiicios… pe cât a fost odinioară de mare, de tare și de cutezător!”
E ușor de observat astfel și ferventul spirit revoluționar al scriitorului şi istoricului J.A. Vaillant (1804-1896), asupra căruia v-am atenționat încă din primul episod. De altfel, după refugierea sa la Iași (iulie 1840), ca urmare a eșuării complotului de răsturnare a domnitorului muntean Al. Ghica, în care fusese foarte implicat, francezul – care va participa și în capitala Moldovei la înființarea unei societăți secrete – a fost arestat în toamna lui 1841 la Galați, unde vroia să ia parte, la fel de entuziast și subversiv, în impulsionarea mișcările naționale antiotomane ale bulgarilor, sârbilor și grecilor. Va încerca a se infiltra apoi iar în Muntenia (dec. 1842), dar – fiind considerat din nou indezirabil, ca „străin intrigant” căruia îi place „să apostolească prin țară” – va poposi câteva luni la Brașov, așteptând încuviințarea reîntoarcerii în patria natală și, desigur, definitivarea celor trei volume de mărturii, din care v-am prezentat și mini-serialul nostru…
Constantin BOSTAN
