„Eu atâta ştiu numai, că am scris lung pentru că n-am avut timp să scriu scurt”
S-a vorbit destul de puţin despre Ion Creangă în ipostaza epistolară. Ce-i drept, scrisorile păstrate de la Creangă sunt puţine. El prefera confesiunea orală celei prin scrisori, iar moda jurnalului încă nu se impusese la noi. În cele treizeci de scrisori care se cunosc, Creangă este la fel de fermecător ca şi în operă. Stilul e frust, fără multe arabescuri, dar se menţin toate semnele „păcatului de povestariu”. Pentru că Ion Creangă este tipul colocvial. Monologul fiind exclus, el se adresează mereu, iar în scrisori, mai mult ca oriunde, este evidentă funcţia terapeutică şi catarctică a confesiunii. Atât în scrisorile familiale (către sora Elenuţa, unchiul Gheorghe Creangă sau Tinca), cât şi în cele către prieteni şi oameni de litere (Conta, Maiorescu, Iacob Negruzzi, Kogălniceanu, Eminescu, N. Gane, A.C. Cuza, Slavici), se întâlnesc destule elemente ale celebrei oralităţi a lui Creangă.
Preferinţa pentru întâlnirile directe şi nu prin scrisori este exprimată într-un final de scrisoare către Gheorghe Creangă, datată 2 iulie 1889: „Oare nu-i păcat de Dumnezeu să nu ne mai vedem noi, aşa din când în când? Dacă nu ne-am vede, cât mai trăim, apoi… morţi… Dumnezeu ştie! Ce zici! Adevărat să fie ori nu?” Informaţiile sunt scurte, directe, fără amănunte: „Cu Pompiliu şi cu Eminescu m-am întâlnit şi ne-am probozit… Când vei scrie lui Mihail pomeneşte-i şi de mine” (Dintr-o scrisoare către A.C. Cuza, Iaşi 5/17 noiembrie 1885). Dar uneori îi place să se joace, ca în aceste rânduri, tot către A.C. Cuza: „la întrebarea ce mai fac, răspund că nu mai pot face acum nimănui nimica!… Cu ce mă îndeletnicesc, mai mult cu şezutul, vorba unei duduci de modă nouă”.
Nici în scrisori autorul nu dă niciodată impresia că e mai important decât lumea din jur. Oferă din belşug ştiri despre lumea care-l înconjoară, iar câteodată, entuziasmat de succesul prietenilor, devine chiar exuberant, ca în această scrisoare către Vasile Conta: „Iubite prietene, nu ştii cât ne-am bucurat noi ieşenii de succesul ce l-ai avut în cameră. Eu, după cum mă cunoşti, parcă înnebunisem de entuziasm, şi de, prost oi fi, dar inimă mare am. M-am apucat de am ţinut o şezătoare acasă cu Răceanu, Ienăchescu, Mişu Necşoi şi te-am proclamat cel mai mare orator al nostru. Să ne trăieşti, căci tu faci cinste Ieşului nostru, oropsit şi blestemat de D-zeu şi de oameni!” Când e vorba de opera sa, Creangă devine de o modestie dusă până la umilinţă, prezentată în stilul autoironic.
La 10 noiembrie 1876, îi scrie lui Titu Maiorescu: „Vă rog să trimiteţi povestea lui Moş Nichifor, pentru ca s-o dau la tipar… Dvoastră, cred că veţi fi râs de mine şi de dânsa, şi cu drept cuvânt; pentru că este o copilărie, scrisă de un om mai mult bătrân decât tânăr; da bine, da rău, D-zeu ştie. Eu atâta ştiu numai, că am scris lung pentru că n-am avut timp să scriu scurt. Dar, ce am scris şi cum am scris, am scris…” Într-o scrisoare solemnă din 1886, octombrie 8/20, trimisă fondatorilor Bibliotecii poporale bucovinene, care-i cereau permisiunea de-a retipări o parte din poveştile sale, le răspunde: „Iubiţilor confraţi, Dintre „poveştile poporale” scrise de mine aveţi voie a retipări oricare veţi crede-o potrivită pentru atingerea scopului urmărit de d-voastră. Şi sunt prea măgulit şi mândru de cinstea ce mi-aţi făcut de a număra şi pe unul ca mine între «scriitorii noştri cei mai renumiţi». Dar fie şi cum ziceţi!… Politeţea oamenilor binecrescuţi nu are margini”. Întâlnim în puţinele scrisori care se păstrează judecăţi clare în ce priveşte scrisul.
La invitaţia lui C. Negruzzi de a mai trimite lucrări pentru publicat în Convorbiri literare, Creangă răspunde, la 15 mai 1885: „…Încuragiat de d-voastră, voiu mai încerca a scrie câte ceva. Timpul însă pe când voiu ave ceva gata nu vi-l pot hotărî; căci ştiţi d-voastră tare bine că aceasta e treabă de gust, nu de silinţă”. Când vorbeşte despre soarta poporului şi de cei care conduc destinele ţării, Creangă devine intolerant, ca în această epistolă către Ion Slavici, din 21 octombrie 1878: „Ca fiu din popor, admit în totul părerile d-voastră; nu m-am putut opri a vărsa lacrimi, văzând nenorocirea ce ne ameninţă în viitorul ţărei şi al copiilor ei!… Dar oamenii noştri de stat! Ochi au şi nu văd, urechi au şi nu aud, căci întotdeauna au luat cărbunele cu mâna sărmanului ţăran, care, la urma urmelor, tot el a plătit gloaba. Vorba ceea: „Capra b… şi oaia trage ruşine”. De-ar şti boii din cireadă ce mână bicisnică îi duce la tăietoare!! Dar nu ştie sărmanul dobitoc şi de aceea tac şi rabdă! Duce în spate toate sarcinile şi hrăneşte pe netrebnicii cari îşi râd de dânsul! Păstori nu-s şi cânii lipsesc. Ş-apoi ştii că într-un sat fără câni se plimbă mişeii fără băţ.!…”
Ca şi în operă, timpul este, în scrisorile lui Creangă, generator de nostalgii. Retrăirile senzitive se petrec sub semnul aducerii-aminte. Iată cum încheie o scrisoare trimisă lui Titu Maiorescu la 19 septembrie 1887: „În sfârşit, vinerea trecută în 18 spre 19 m-am culcat iarăşi afară după obiceiu şi pe la câte oare voi fi adormit nu ştiu dar ştiu că am adormit gândindu-mă cu jale mare la societatea „Junimea” şi ce mai este ea acum! La Gheorghe Scheletti, Lambrior, Conta şi unde sunt ei acum!…” Aceleaşi retrăiri sub semnul aducerii aminte, cu accente de melancolie şi tristeţe, întâlnim şi în cele trei cuceritoare epistole ale lui Creangă către Eminescu: „Această epistolie – spune în prima scrisoare – ţi-o scriu în cerdacul unde am stat împreună, unde mata, uitându-te pe cerul plin de minunăţii, îmi povesteai atâtea lucruri frumoase… frumoase… Dar coşcogeamite om ca mine gândindu-se la acele vremuri, a început să plângă…”
Şi în a doua scrisoare, datată decembrie 1877: „Bădie Mihai, ce-i cu Bucureştiul de ai uitat cu totul Iaşul nostru cel oropsit şi plin de jidani? O fi musai viaţa burlăcească pe acolo, dar nu se cade să ne uiţi prea de tot. Veronica a fost azi pe la mine şi mi-a spus că şi cu dânsa faci ca şi cu mine. De ce? Ce rău ţi-am făcut noi?! De Crăciun te aşteptăm să vii. Tinca a pregătit de toate şi mai ales „sarmalele”, cari ţie îţi plăceau foarte mult. Eu am început, de, ca prostul, să scriu, dragă Doamne, o comedie. Când voi isprăvi-o, nu ştiu. Atâta ştiu, că subiectul e copiat, aşa cum bine ştii că pot copia, e luat din viaţa de mahala, unde stau de când am părăsit Humuleştii. M-am întâlnit cu fratele Conta. La Ieşi ninge frumos de ast-noapte, încât s-a făcut drum de sanie, Ciricul e parcă mai frumos acum. Vino, frate Mihai, vino, căci fără tine sunt străin.”
Chiar dacă puţine la număr şi elaborate fără grija celui care ar fi avut în vedere publicarea lor, scrisorile lui Creangă îşi au importanţa lor în dezvăluirea personalităţii povestitorului-artist.
Daniel CORBU
