0:00

Interviu cu prof. Gheorghe Bunghez (partea a III-a), ZCH NEWS - sursa ta de informații

Când şi cu ce prilej aţi simţit că vi „se zdruncină scaunul” de la conducerea Culturii în Neamţ şi de ce?

– După scandalurile stârnite deliberat, între diverși factori locali și centrali de „putere și interese”, finalizate cu vestitele pseudoanchete de la Neamț, din anii `77-`78 (având ca pretexte construcțiile private „ilegale” și sprijinul „excesiv” al autorităților, acordat cultelor religioase, s-a instaurat în județ, dincolo de numirea în unele funcții-cheie a unor „cadre de nădejde”, trimise de la „centru”, de destituirea arbitrară a unor oameni care au făcut multe pentru acest județ, dintre care Ștefan Boboș a fost lovit cel mai dur și chiar sacrificat, dincolo de celelalte sancțiuni (până la nivelul unor comune), de confiscările ilegale de case și alte măsuri draconice, cu menirea de a induce teama și supunerea excesivă față de „comandamentele” politice, un autentic climat de suspiciune și nesiguranță, puțin propice faptelor de cultură. Chiar și lansarea în 1980, tot din sfera culturii, dar preluată integral de propaganda de partid, a manifestării cunoscute sub numele de Petrodava-2000, integrată patriotardei și pseudoștiințificei manifestări „național-patriotice”, Burebista -2050, care a culminat în județ cu vizita „celor mai iubiți fii ai poporului”, nu a putut estompa dramatismul măsurilor de intimidare colectivă de la Neamț, popularizate și dezbătute în întreaga țară. Deși implicat total în aceaste acțiuni, de la concept și până la prezentarea de către mine, în fața „înalților demnitari” a noului Muzeu de Istorie din Piatra-Neamț (în afara normelor obișnuite de protocol, de teama eventualelor comentarii nedorite în legătură cu schimbarea destinației spațiilor), nu puteam să nu resimt, dincolo de falsa exuberanță a manifestărilor și a „sindrofiilor” ce le-au urmat, gustul de cocleală al realităților. Singurul mare câștig, pe care l-am și urmărit, de pe urma acestor implicări festiviste, a fost definitivarea Muzeului de Istorie în actualul sediu și amenajarea, în spațiile disponibilizate, a muzeelor de Artă și de Etnografie. Și a fost un câștig imens! (Obstrucționat continuu de destul de mulți oportuniști de la municipiu și județ.) Încă dinaintea finalului „manifestărilor”, mi-am solicitat transferul la T.T., unde trebuia, după mai bine de un an de la părăsirea „dramatică” a directoratului de către regretatul Emil Mandric, să se definitiveze formula de conducere. Pe acest fundal și sprijinit efectiv de Gheorghe Milca, activist venit de la „centru”, dar care a făcut în acest județ, mult mai mult bine decât mulți dintre cei locali, am fost instalat, cu demnitate și respect, în ziua de 1 decembrie 1980, în funcția de director al teatrului. Așa că, de data aceasta, nu am așteptat să mi se „zdruncine scaunul”. Am plecat la cerere, iar dorința (poate inexplicabilă pentru unii, de a conduce această instituție) nu o voi explica decât prin a spune că, alături de cei pe care i-am numit în cartea mea despre T.T. ctitori, am avut și eu un anume rol, de la bun început, iar atunci am considerat că trebuia intervenit ferm, pentru a se reda vieții teatrale normalitatea. Și am demonstrat aceasta!

Cum erau văzute cultele în acea perioadă? Aţi avut probleme în judeţ în acest domeniu?

– Oficial, cum ar fi putut fi „văzute” cultele în acea perioadă? În realitate, trebuie să nu se uite că, totuși, atunci s-au realizat, prin resurse financiare județene, modernizările și asfaltările căilor de acces la principalele mănăstiri din județ; prin intermediul Culturii și fonduri de la bugetul de stat, s-au asigurat marile restaurări de la Neamț, Secu, Sihăstria sau Bistrița, ca să le amintesc numai pe cele mai importante; s-au autorizat numeroase construcții și reparații capitale; și iarăși să recunoaștem, s-au „tolerat” cu înțelegere destule abateri pentru toate cultele. În ceea ce mă privește, am avut relații excelente cu toți reprezentanții cultelor și chiar m-am implicat adesea, dincolo de ce-mi era permis. Am făcut-o cu plăcere și, fără falsă modestie, cred că și cu destulă competență. Detalii, despre felul în care au fost văzute oficial cultele din județ, în perioada respectivă, vor apărea în viitoarea mea carte (amintită mai sus), în care voi publica și un substanțial  raport inedit „de epocă”. Nu mai fac acum și alte comentarii.

Prin natura funcţiei, aţi participat la multe şedinţe de la nivel înalt în judeţ. Poate ne evocaţi dezbaterile care au avut loc în acea perioadă în legătură cu noua arhitectură a municipiului Piatra Neamţ. Dacă aţi fi avut puterea politică deplină în acest sens, cum aţi fi visat să arate oraşul de sub Cozla?

– În ceea ce privește ținuta urbană a Pietrei, ar fi multe de spus, dar eu nu sunt specialist. Am avut și încă mai avem arhitecți și constructori de înaltă calificare,  încât aceștia  s-ar putea pronunța  cu profesionalism. Oricum, trebuie spus că în anii `70 și chiar mai târziu, și arhitectul Niculiu și arhitectul Filimon împreună cu toți talentații lor colegi, în cadrul tuturor dezbaterilor care au avut loc, sau în proiectele pe care le-au elaborat, au căutat să respecte și să păstreze moștenirea conceptuală lăsată de marele arhitect Alexandru Ioțu, în centrul orașului. Recent, s-a socotit că se poate să ne batem joc de această moștenire… Păcat! Și încă ceva: în anul 1979, la inițiativa organizației județene de tineret, s-a desfășurat la Piatra, prima şi singura tabără de sculptură. Chiar dacă nu toate creațiile artiștilor participanți au întrunit sufragiile generale, au fost totuși multe lucrări reprezentative pentru sculptura contemporană. Cu toate acestea, ne-am îngăduit să le luăm pe mai toate, „cu hurta” și să le „depozităm”, (poate, pentru o eventuală reamplasare) dar unde? Unde este, de exemplu, splendida lucrare intitulată Victorie, gândită pentru și amplasată în centrul orașului, care chiar nu deranja alte „planuri” urbanistice,  realizată cu dragoste și talent, de fiul orașului, Nicolae Fleissig? Și cu ce a fost înlocuită: un masiv postament metalic pe care s-au montat marcaje electronice pentru temperaturi, umiditate ș.a., iar în sensul giratoriu, o banală instalație electrică, penibilă oricând și oriunde. Puținele creații artistice, rămase în oraș, nu sunt nici îngrijite și nici protejate de multele tentative de vandalizare. Dar să nu mai punem și alte întrebări. Să ne mulțumim cu faptul că avem… o telegondolă plimbătoare de vânt și un pasaj subteran care pleacă… de nicăieri și… ajunge nicăieri! Am rezolvat cu ele și problemele urbanismului și ale turismului  și ale orașului devenit,  pe hârtie, „stațiune”. S-ar mai putea spune multe…

Apropo, de ce v-au schimbat de la şefia Culturii în 1980? Apoi: de ce aţi fost obligat să părăsiţi fotoliul de director al TT-ului, unde aţi făcut atâtea lucruri cum mulţi nu au reuşit?

– Despre „șefia Culturii”, cred că am răspuns. Cât despre Teatrul Tineretului, așa cum cunoașteți, am scris și publicat, în 2010, cartea  T.T. între Dragonul și Piațeta. Așa că nu voi plusa. După aproape șase ani de conducere a teatrului (1980-1986), fac doar mențiunea că, în `86, cu felul meu de a fi și a mă comporta, nu mai aveam multe șanse să pot acționa așa cum credeam eu, în teatrul pe care l-am prețuit și în viața căruia am fost implicat, în mai multe feluri, timp de două decenii. Cu atât mai mult, cu cât… în fruntea propagandei de la județ, se afla un politician cu doctoratul în teatrologie! Așa că am plecat, tot la cerere!

A consemnat Nicolae SAVA

Articolul precedentLiga a IV-a, etapa a 4-a
Articolul următorZiarista şi traducătoarea Dana Lovinescu