Născut la 27 martie 1950, la Mânăstirea Agapia, judetul Neamţ, poetul Gheorghe Simon a făcut clasele primare şi gimnaziale în comuna Agapia, iar cele liceale la Târgu Neamţ, la Liceul Ştefan cel Mare, în 1969, după care a urmat Facultatea de Litere a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, pe care a absolvit-o în 1975. A fost membru fondator şi redactor şef adjunct al revistei „Opinia studentească” din Iaşi. În 1969, a debutat în ziarul Ceahlăul, iar editorial cu volumul „Fulgere captive” (poeme), Editura Junimea, 1984. A mai publicat: „Viata după Iisus” (poeme), Editura Panteon, 1996; „Duminica absentelor” (poeme), Editura Priceps Edit, 2004, „Ardere de tot”, Editura Princeps Edit, 2009, „Amin Agapia”, 2012. A publicat mai multe eseuri de specialitate: La quête sans conquête, Franta 1994; James Joyce, une lecture roumaine, Franţa 1996. Dintr-o convorbire întâmplată acum o lună, redau un fragment în care interlocutorul vorbeşte despre poezie şi prietenie.
Consideri cenaclul literar o şcoală sau o pierdere de timp pentru un tînăr scriitor ?
– Cenaclul literar e absolut necesar pentru un tânăr scriitor, mai ales dacă mentorul e un bun distribuitor, un dirijor, un cititor nepărtinitor, unul care să aibă darul distingerii, al exigenţei şi al autorităţii netutelare. Totul e să ştii când să te retragi, altfel existând riscul, inevitabil, al contaminării lirice, al pastişării inofensive, al parodiei înşelătoare sau, mai grav, al plagiatului recuzabil. Ajungi să scrii precum liderul grupării. Şansa e că poţi să-ţi auzi vocea, beneficiind şi de opiniile pertinente ale auditoriului, chiar dacă ţi se par dure sau impertinente.
Cu cine te-ai asocia ? Cu prietenii sau cu poezia ?
– Cu poezia, mai întâi, pentru că poezia e semnul unei înalte şi desăvârşite prietenii, al unei supreme împăcări. Poezia e şi curajul, buna îndrăznire, precum arta iubirii, asumarea mărturisirii, fără rest, ca dezvăluire a sufletului întristat de moarte. Poezia eşti tu însuţi în stare de veghe. Ea nu presupune politeţuri, înlesniri, explicaţii, justificări, interpretări, nu e făţarnică şi nu se ascunde. Doar cuvintele o pot trăda. Poezia e o rană prea adâncă pentru a o putea ascunde. În timp ce prietenia e o întâmpinare sublimă, cum ni s-a întâmplat la amîndoi: am ajuns o tăcere. Eram fiecare o confirmare şi o continuare a celuilalt, iar între noi, doar îngerul poeziei, în zborul său etern. Aşa ne-am desfăcut aripile sufletului şi levităm în văzduh de contemplare.
Căruia dintre scriitorii români de azi crezi că îi eşti dator pentru ieşirea ta în lume ca poet ? Evocă una din întâmplările cele mai dragi legate de acesta.
– Proverbială sau providenţială, (nu-i deloc totuna), ieşirea în lume, pentru mine, a fost doar Întâmpinare, într-o lume “fără de intrare”. Providenţială a fost întâlnirea cu poetul Ioan Alexandru, la Iaşi, ca student. Apoi, la Mănăstirea Agapia, într-o vară sublimă, când poetul, împreună cu soţia sa, Doamna Ulvine, cu cei cinci “prunci” ai săi, se retrăsese, nu atât pentru a scrie, cât, mai curând pentru iniţiere agonică, agapică, sihastră, isihastă. La Agapia a scris Imnele Moldovei, şi tot aici, a întocmit un album Grigorescu, regăsindu-şi temeiul poemelor sale vizionare (homerice, himerice, profetice), în “boiul” evanescent al prefigurării grigoresciene. Proverbială a fost întâlnirea de la Iaşi, când, în timp ce realizam un interviu pentru revista Opinia studenţească, am fost brusc întrerupt şi întrebat dacă ştiu ce-i acela un himen, poetul lămurindu-ne asupra etimologiei cuvântului imn, mai târziu reproşându-i-se până şi forma, ciudată, de plural, Imne. Ioan Alexandru era invitat la Iaşi, la un Festival de Poezie “Mihai Eminescu”, fiind laureatul acelei întâmplări poetice, ca un semn de recunoaştere a primului volum din seria Imnelor : Imnele bucuriei. Ocazie unică, pentru mine, de a cunoaşte strategia cenzurii.
Multumesc, poete, despre cenzură vom continua altădată.
