Din ce în ce mai des, în lista de subiecte naţioanle grave îşi fac loc constant ameninţările atribuite Moscovei la adresa securităţii Estoniei, Letoniei, Lituaniei, României, eventual şi Poloniei. Termenii folosiţi nu conturează direct o alarmă presantă, dar sunt suficient de gravi cât să construiască o preocupare justificată. Pentru a fi convingători, multiplicatorii de ameninţări invocă (sau citează) câte un fost consilier prezentat drept cumplit de important (însă perfect necunoscut) de-al lui Vladimir Putin, strategi consacraţi despre care nu găseşti două referinţe identice ori, de cele mai multe ori, surse credibile, dar anonime. E uşor de înţeles, ceva nu se potriveşte, ceva lipseşte şi asta e cu atât mai deranjant cu cât nu e de glumit cu acest subiect. Campania electorală ar asigura un cadru perfect de dezbatere, de analiză. Viitorul preşedinte e obligat să acorde Moscovei mai mult interes decât predecesorii săi la un loc. Explicaţia e perfect cunoscută, deseori reamintită cu apăsare, dar respinsă de tanăii de la Bucureşti: Rusia nu poate fi ignorată.
Din momentul retragerii lui Cristian Diaconescu, Victor Ponta părea a rămâne să vorbească singur, la obiect, pe această temă. Între timp, îşi confirmase intenţia de-a candida Călin Popescu Tăriceanu, a cărui experienţă de prim-ministru contează în ecuaţie. Altfel spus, se profila un dialog. Dintre ceilalţi, oricâtă îngăduinţă risipeşti, n-aveai ce alege. (Nici Tribunul nu se califică din simplul motiv că e din altă istorie.) La spartul târgului, hop şi Teodor Meleşcanu. El ar trebui să fie cunoscător adevărat, trecerea pe la Externe, Apărare şi SIE fiind tot atâtea argumente suplimentare. Drept dovadă a rostit un avertisment nepronunţat cu aplicaţie până acum, anume că există riscul ca Rusia să conteste (de fapt să nu respecte) actuala împărţire a platoului continental din jurul Insulei Şerpilor. Decizia favorabilă României, obţinută în 2009, la Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga, era obligatorie pentru Ucraina, care Ucraină a pierdut Crimeea în favoarea Rusiei. Iar din Crimeea Rusia nu are vreo emoţie în a vedea altfel împărţirea platoului continental cu tot cu acele resurse strategice de petrol şi gaze naturale. Astfel, orice discuţie anterior triumfalistă despre independenţa energetică a României e gata reconfigurată.
Energia ca energia, dacă tot a devenit armă de război, dar rămâne cealaltă ameninţare, cu ocupaţia directă. După cum e ştiut, mai cruntă e ocupaţia neînregistrată oficial în termeni militari. Nişte deştepţi au descoperit (sau au scos pe piaţă) abia recent planurile Moscovei vechi de pe vremea când Iuri Andropov proiecta căderea regimurilor comuniste. Am scris despre această conspiraţie ani la rând, până cititorii au învăţat pe de rost socoteala celor 4 etape ale planului făcut de fostul şef al KGB. Ce se întâmplă acum era ştiut demult. Sub presiunea pusă de Moscova pe atingerea obiectivelor, subiectul nu mai merge fentat sau amânat încă 5 ani la Bucureşti. Semnalul dat de Meleşcanu ar conta indiscutabil mai mult dacă ar fi repede completat de un exerciţiu de sinceritate. Pentru început, făcând apel la amintirile de ministru de Externe, să ne spună cum am pierdut noi 4 ani (1992-1996) în care Budapesta, Praga, Bratislava, fără a pomeni din nou Varşovia, generau paşi serioşi pe calea reformelor şi integrării euroatlantice. Exceptând situaţia sensibilă a Poloniei, poate ne spune de ce Moscova nu ameninţă explicit Cehia, Slovacia şi Ungaria. Dacă nu spune, înseamnă că nu e sincer, că de ştiut ştie cu certitudine. Uite-aşa, vrând-nevrând, se reconfirmă că Rusia nu-i de ignorat.
Viorel COSMA
