“Unul dintre cei mai temperamentali antrenori din România, denumit «Teaşcă al handbalului»: agitat, veşnic neliniştit, anticipează fazele cu o repeziciune de computer, alarmând până la răguşire echipa care execută parcă un balet mecanic la îndemnul vocativ al regizorului! În caz de reuşită, se întoarce spre public ca şi cum ar fi încheiat o partitură şi începe o alta”. (Cristian Livescu)
Au trecut 5 ani de când Ovidiu Ţoc, antrenor emerit (2002), creator de mari talente pentru jocul cu mingea mică din ţara noastră, a plecat să privească din cer lumea minunată a handbalului. Îmi amintesc că m-a marcat profund dispariţia sa subită. M-am simţit foarte rău, mai ales că abia vorbisem cu domnia sa cu câteva zile înainte. Prin înaltul profesionalism şi aleasă artă pedagogică, Ovidiu Ţoc a fost şi va rămâne un adevărat simbol al profesiei de dascăl, lucru remarcat de toţi care l-au cunoscut. Timp de 12 ani colegi, profesoara de limba şi literatura română, Ana Vârlan de la LPS scria că, “pentru mine, Ovidiu Ţoc rămâne omul care m-a încurajat în 1999 să editez revista AD ASTRA (n.r. – revista Liceului cu Program Sportiv Piatra Neamţ), care îmi aducea printre primii materialul de publicat (scris de mână, cu litere mari, rotunde, apăsate, ce trădau hotărârea şi claritatea în gândire) şi omul care ne-a ajutat, pe mine şi pe domnul profesor Ilie Popescu, să concepem şi să lansăm în anii 2005 şi 2007 cele două monografii ale şcolii sportive pietrene…”.
“A lăsat urme adânci care nu se vor şterge niciodată“
Profesorul Ovidiu Ţoc şi-a cunoscut în amănunt elevii, pregătindu-i într-un spirit de exigenţă şi corectitudine, mărturie stând rezultatele deosebite obţinute de-a lungul a 4 decenii de activitate. El însuşi portar, fiind cooptat în echipa Liceului “Petru Rareş” de profesorul emerit Vladimir Laşcu, le-a descoperit şi format pe cele mai bune două portăriţe pe care le-a avut handbalul feminin românesc: Viorica Ionică şi Luminiţa Huţupan-Dinu şi, i-a convins să joace la Relonul pe trei dintre magnifici acestui sport: campioni mondiali de seniori Gheorghe Gruia şi Alexandru Dincă şi campionul mondial de tineret, Teodor Coasă. Înainte de înmormântare, cel mai mare handbalist al tuturor timpurilor (desemnat în 1992 de IHF), Gheorghe Gruia, a transmis un emoţionant mesaj familiei îndoliate: “Ne-ai părăsit destul de devreme, Ovidiu, dar să ştii că pe unde ai călcat ai lăsat urme adânci care nu se vor şterge niciodată şi cu orgoliu poţi spune de acolo de sus, şi celor care nu te-au înţeles dar şi celor care te-au iubit şi apreciat: «pe aici am trecut şi eu…». În fiecare an, vom fi aici tot mai puţini… Aşteaptă-ne, Campionule! Mai devreme sau mai târziu, ne vom vedea acolo-sus, unde cu toţii trebuie să ajungem. Şi ce jocuri de handbal vom face, numai noi ştim!…”. Ovidiu Ţoc a promovat în premieră în prima divizie echipa masculină Relonul. Se întâmpla la finalul sezonului 1975-1976 şi după promovare i-a cooptat în lot pe Gruia, Dincă şi Coasă. Mai mic cu 5 ani decât Gruia, Ovidiu Ţoc era în anii ‘70 cel mai tânăr tehnician divizionar. În cartea lui Horia Alexandrescu, “Gruia, mister handbal”, maestrul emerit al sportului spunea că Ovidiu Ţoc s-a dovedit nu doar un bun tehnician, ci şi un prieten de nădejde.
“A ars ca o ofrandă pe altarul handbalului”
Profesorul Ovidiu Ţoc a trăit prin handbal şi pentru handbal. Toţi cei care l-au cunoscut ştiu că şi-a dedicat întreaga existenţă profesiei, iar viaţa personală a trecut-o pe planul secund. Fostul portar al Relonului, profesorul de handbal Constantin Radu Rusu s-a numărat printre colaboratorii săi cei mai apropiaţi. “Ovidiu Ţoc s-a distins în primul rând prin dragostea pentru jocul de handbal. A fost pasiunea arzătoare pentru care făcea orice sacrificiu. A dus în handbal o muncă titanică, antrenând şi şlefuind cu migală generaţii întregi. S-a impus peste tot ca un tehnician perseverent, care nu a renunţat niciun moment la muncă, disciplină, seriozitate. A fost mereu un prieten adevărat, câteodată prea adevărat, deoarece spunea omului în faţă ce gândeşte. A ars ca o ofrandă pe altarul handbalului, antrenând cu pasiune până ce Dumnezeu l-a chemat la El”. Şi profesorul Ilie Popescu, antrenorul emerit de atletism, a legat o prietenie durabilă cu reputatul tehnician. “Îmi este foarte greu să accept ideea că Ovidiu sau… Ţocherini nu mai este printre noi. Sălile parcă răsună şi acum (ca atunci când avea antrenamente) de glasul lui baritonal, inconfundabil, ca tunetul de vară… Uneori, aştept să apară cu mersu-i legănat, uşor şchiopătat, şi să înceapă o discuţie (el fiind un spirit combativ, prin excelenţă). Viata lui Ovidiu a fost o luptă, plină de pasiune, cu handbalul. Toata fiinţa lui emana handbal şi parcă respira numai handbal”.
“Avea o vastă cultură politică“
Profesorul Ţoc a slujit handbalul cu pasiune şi profesionalism până în ultima clipă a vieţii. Specialiştii din ţară l-au apreciat şi stimat nu numai pentru meseria pe care-o ştia foarte bine, dar şi pentru poveţele de viaţă pe care le dădea: “Cei care l-au cunoscut, întotdeauna i-au apreciat harul în ale vorbei şi modul sugestiv de exprimare. Într-o fază de început în ale meseriei de antrenor, mai exact în urmă cu vreo 30 de ani, l-am întâlnit în sala de sport de la Piatra. Era la un antrenament cu o grupă de fetiţe-junioare III şi antrena prindere-pasare, pe fond de un-doi. Ca fetiţele să prindă mai uşor esenţa acţiunii, el le-a spus atât de sugestiv: «Faceţi na‘ţi-o ţie, dă-mi-o mie!»”, şi-a amintit profesorul Gheorghe Sbora de la Craiova. Profesorul Eugen Manoliu de la Bacău a deprins tainele politicii de la Ovidiu Ţoc: “Îmi aduc aminte că în 1990, imediat după Revoluţia de la Bucureşti, Ovidiu Ţoc era singurul dintre noi care, având o vastă cultură politică, ne vorbea de liberali, de ţărănişti, de Corneliu Coposu…, iar noi râdeam, nefiind de acord cu previziunile lui… Astăzi, ele s-au adeverit în parte, iar cu timpul ne-am mai luminat şi noi şi… i-am dat dreptate lui Ovidiu”. Consiliul local Piatra Neamţ a acordat în anul 2009, post-mortem, titlul de cetătean de onoare profesorului Ovidiu Ţoc.
Ana MOISE
Surse: Revista de cultură şi educaţie “AD ASTRA”, ziarul “Ceahlăul”
“În 1999, profesorul Ovidiu Ţoc se afla între primii 10 antrenori naţionali, având meritul de a o fi descoperit şi antrenat timp de 8 ani pe Luminiţa Huţupan-Dinu, portarul echipei naţionale de handbal a României. Luminiţa a fost un fenomen, nu a fost convocată niciodată la loturile de junioare şi tineret, ci direct la reprezentativa de senioare”. (Ad Astra, nr. 21, decembrie 2009)
“Credea în noi, deşi părea că niciodată nu e mulţumit. A investit timp, răbdare, pasiune pentru ca noi să ne instruim. El ne-a modelat spiritual, dar şi trupul prin dezvoltarea unor abilităţi şi însuşirea unor tehnici de joc inedite”. (Ioana Popescu, absolventă a LPS Piatra Neamţ).
