Se întâmplă să scrii de una, de alta, în timp real, și cursul evenimentelor să-ți joace feste. O părere, o relatare pot fi oricând depășite de actualitate până ajung la tipar. Apoi, e omenește să-ți scape un amănunt, să faci o confuzie. Vin ca un fel de risc asumat, țin de hazul negru al meseriei, iar publicul e înțelegător până nu sari calul. Dar nici asta nu e general valabil. De pildă, e din cale afară de jenant să redactezi cronica unui meci internațional și serios de fotbal, înainte de primul fluier al arbitrului (s-a întâmplat în urmă cu 20 de ani!), însă gloria îți bate la ușă dacă scrii cu anticipație cronica unei „frății” din liga noastră cooperatistă, eventual „ghicind” marcatorii și minutele.
Mai rău și-al dracului de aiurea e să potrivești socotelile când figurile publice – din rândul clienților permanenți, de sezon sau de mandat ai gazetelor – se întrec în a spune una și a face pe dos, de la o oră la alta, după ce cu totul altceva au semnat sau convenit anterior. Conform așteptărilor, aglomerația maximă e în sectorul politic-administrativ. De prea multe ori ești nevoit să faci verificări încrucișate, să-i întărâți, să le cauți șefii, neamurile și vecinii. Totul pentru a pune bază pe declarațiile lor despre activitatea publică, aia declarată a fi în slujba cetățeanului, nu despre aniversări, nunți și înmormântări. Unii au talent nativ, la alții se observă că s-au perfecționat din mers, cam pe toți îi domină nu disciplina, ci frica de partid, gașcă și aranjamente. Printre ei se evidențiază cei de-a dreptul golani, un pic perverși pe deasupra. Știu la ce oră se închid edițiile de ziar, știu termenul limită pentru „împachetarea” buletinelor de știri TV și te duc cu vorba.
Drept este, gazetarii nu rămân datori. Sunt cunoscute destule cazuri de personaje promovate sau destituite care au aflat cum e cu modificările de statut public de la gazetari sau, mai rău, direct din ziar. Cei surpinși la o cină de aranjamente politice ori la un grătar de afaceri cu inamicul, când se juruiau că nu vorbiseră de-un an, sunt deja banali.
În diversitatea lor, aceste personaje sunt unite de lipsa de caracter și refuzul de-a accepta o regulă elementară, respectul față de public. Vesel e că viața le joacă și lor feste. La câte combinații gestionează, se mai încurcă în minciuni, uită ce și cui au spus. Balamucul e deplin în situațiile în care, deși (ne)oficial se află în aceeași tabără, nu s-au pus de acord în privința detaliilor. Așa și numai așa e posibil să descoperi pe-un sacrificat care află, cum ar veni, azi, că a demisionat de ieri. Să scrii o cronică despre „frății”, să nu scrii?…
Viorel COSMA
