Mânzul
Sunt într-un pod de şură pe un fân de an.
Cu mâinile sub cap încrucişate.
Îmi curg prin minte amintiri noian
Şi treburile lumii destul de complicate.
Mi-e proaspătă-n pupile o sfântă întâmplare
Ce vreau de-acum o clipă a nu mă părăsi.
Eram pe câmp, când răsăritul soare
Întemeia în mine, strigând, o nouă zi.
Întinsă pe pământ o iapă înspumată
Gemea aşa de gravă şi necheza uşor.
Mi-am suflecat cămaşa, îngenuncheat îndată
Şi cum ştiui am dat un ajutor.
Puiul acela – mânzul – cu umedul lui bot,
Cu coama lui măruntă şi nările subţiri,
Când năvăli-n lumină mă-nfiorai de tot
Şi faţa-mi era numai crispatele priviri.
Se ridicase mânzul – întâi pe un genunchi,
Apoi pe celălalt, pe o copită.
Şi dintr-o dată lumea din haos se-nchega
Şi-şi părăsea pământul întâia lui clipită.
Văzduhul era negru, căci mânzul era făt.
Dar presimţea lumina cum dă în el năvală,
Şi arborii pădurii din departare, hăt,
Îi frământau auzul trăsnind pe verticală.
Râuri veneau în goană cu străluciri de stea
Şi vânturi cu miresme de ierburi necosite,
Şi dintre toate-acestea mai iute se-afirma
Pământul – el vorbea cu mânzul prin copite.
Ioan ALEXANDRU
