Cărţi în pregătire: Gheorghe Simon/ „Jurnalul unei asceze”

Miercuri, 13 octombrie 2013

• Încerc din răsputeri să mă ţin drept între strîmbătăţi şi piedici, la tot pasul, în impas de a riposta, în vreun fel, sau de a mă apăra: de mine însumi. Singura mîngîiere fiindu-mi vederea de a mă bucura singur fie şi de un singur cuvînt, pe care îl întîmpin, însufleţindu-mi un răgaz de contemplare interioară.

• Ieri, la Ghindăoani, la o şcoală modestă, dar cu suflete binecuvîntate, fireşti şi spontane, prin ezitarea lor de a da impresia vreunei încercări de exprimare, fie şi în franceză. La intrare şi la ieşire, în vitrină, te întîmpină Manuscrisul, viu, al Cărţii vii, MEMORIUL MEU, de Toader I. Ştefan: o cronică vie a locuitorilor din Ghindăoani, a vieţii răscumpărate prin Cuvînt.

• A educa, a forma, e un act de mare curaj, de cutezanţă, de îndrăznire, timorată, totodată, de vitregii cotidiene, cînd ţi se confirmă că omul nu poate fi modelat, precum lutul demiurgic: formarea lui înseamnă şi de-formare, dez-văţare, păţanii şi pedepse. Pedepsit, în vechime, însemna cultivat, educat!

• Constat cu uimire că sunt cel mai fericit pămîntean: luîndu-mi-se totul, nu mai duc lipsă de nimic! Doar iubirea nu mi-o poate lua nimeni, dimpotrivă, pe măsură ce e pusă la încercare, iubirea sporeşte, eliberîndu-mă de vitregii, care îi dau un conţinut, fericind pe conţinător. Citesc repede, pe apucate, nu mai am timp nici pentru textele esenţiale, limitîndu-mă la creatorii temeinici, autentici.

• Actul mărturisirii e un act demiurgic, nu-l poate nimeni suporta, fiind un act neconvenţional şi în afara oricărei etici. Omul nu ar suporta nici o secundă să se vadă în oglindă. Confesiunea e mai blîndă, presupune timp şi un confesor disponibil, iar autoscopia e periculoasă, prin suspiciune, deviere şi înstrăinare. Dar, nimic nu întrece în autodistrugerea unui suflet precum e flecăreala, bîrfirea, cancanul.

• Suport cu stoicism discursuri academice ale unor încîlciţi în propria lor derută de a avea acces la cele înalte. Nici n-au apucat să citească o operă în întregime şi deja îi dibuie vreo formă de a o reduce la nivelul lor de pricepere. Ce le scapă se pierde în teoreticul uscat, oricum ar da-o, rămîn pe margine, nebănuind nimic din taina creaţiei, din codul teontic al cuminecării.

• Nevinovate, victimile vor rămîne cu gustul amar al bîlbîielilor uscate, al zicerilor pe apucate, fiecare adresîndu-se sieşi, precum într-un amfiteatru. Aceşti formatori de gust vor stinge duhul din suflul asistenţei, supusă tirului verbal, cu poncişe şi pleonasme, cu trimiteri la contingenţa salvatoare a etichetării.

• Rămîn suspendaţi, că, oricum am încerca, nu reuşim să pătrundem taina, nu facem decît să rămînem blocaţi şi derutaţi în faţa unei simplităţi şi al unui firesc, atît de aproape de iniţiere, încît calea, fericită, a cuminecării, e una pe care eşti invitat să o cunoşti, cu riscul de a rămîne, la capăt, tu însuţi, taină a mărturisirii, neirosite, ci expresiv, chip al lui Dumnezeu.

• Aş putea fi bănuit de invidie, dar, ca etern învăţăcel, în amfiteatrul vieţii fiind, am învăţat că a fi creator înseamnă a te lăsa prădat, golit de orice urmă de învăţătură, şi, admirativ, aplicat, lăsîndu-te, pătruns de duhul nevăzut al înţelesului, care ne scapă, de fiecare dată, cînd încercăm să-l surprindem, fie cu undiţa Ivireanului, fie cu Figura cantemiriană, forma fiindu-ne chipul, în clipa supremei treceri, spre un dincolo, departe de tot ceea ce acum ne încumetăm să exprimăm. Cît de repede ne de-formăm şi cît de puţin trece mesajul dincolo de sticla ecranului, spre noi, privitori de ocazie.

• A fi disponibil, vorba lui Andrei Pleşu. A nu refuza, a promite, a te ţine de cuvînt, avînd, permanent, în gînd, promisiunea făcută cu o clipă mai devreme. Autentic şi viu e doar acel Acum: Acum vei fi cu mine în Rai. Am repetat de multe ori actul supremei comunicări: Verbul e (în) lucrare şi nu în alunecare pe o plajă însorită, ca aşteptare a clipei. Iisus e lucrare, e prezent, din care tu ai putea fi absent sau complezent. Iisus e disponibilul, prin excelenţă. El e actanţă, e instanţă, e prezenţă, iar ţie nu-ţi rămîne decît să fii frecventabil. Doar Kafka a intuit acest adevăr suprem: Hristos, clipa!

• Şi cînd te aştepţi mai puţin, te încearcă neaşteptarea: neprevăzutul, imprevizibilul. Aşa cum un text oarecare nu poate fi o operă, din moment ce, fiind bine scris, textul, atît de bine, încît îţi alunecă precum apa printre degete.

• Opera suspendă timpul, prin abolirea clipei, prin surprinderea, neaşteptată, a urmării, fără urmare, ca un capăt al firului dintr-un ghem, căruia nu-i dai de capăt, decît răsfirîndu-l pînă la capăt. Capătul fiind coincident cu începutul, fie îi repeţi figura, citînd-o, opera rămîne ca lucrare a minţii tale, răbdătoare.

• În timp ce, de la sine, firul se rupe, opera nu se destramă, scămoşînd-o, întrerupînd-o, la jumătate, sau, lăsată să se perinde singură, pe un alt făgaş, pe un alt tărîm, unde nu mai e trecere, nici petrecere, nici desferecare, ci, toate, în calea ta, neurmată, de parcă aici, acum, ai mai fi fost vreodată. Nici o clipă şi nici o literă, nu mai pot fi clintite, altfel opera e risipă, cum e şi viaţa noastră, părăsită, părăsindu-ne minunea de a fi.

• Vibrează în aer, de fiecare dată, aflîndu-mă în locul chemării/apelului, cînd Ea va fi să-mi răspundă, aceeaşi emoţie subită, de încîntare. Acum, în loc de auzire/ vedere, doar mărul, golit de frunze şi de fructe, precum ne este şi sufletul, de izbelişte, jefuit de transfigurare, precum pietrele mute de pe malul pîrîului, tăcere împietrită. Doar în ecou, reînviate, vocale, pe cale de a fi auzite, precum mai înainte de cutremurul fiinţei, ascultam, fără să ne fi văzut, ceva de dincolo de noi, fără de noi, rătăcitori!

• Cuvintele păstrează ceva din trăirea gravă, sunt urma deformată a unei impresii, cîteodată, doar, calchiată, după amprenta unei încercări de a da expresie atît de vagantei şi imponderabilei stări de incertitudine. Ce este, pînă la urmă, iubirea, dacă nu tînjire spre regăsire, spre identitate netrucată, ci doar încercare de ieşire din sine, în lumina neîntreruptă a mărturisirii. Adică, nu de azi pe mîine, ci, de cum precum eşti acum!