Cărţi în pregătire Constantin Munteanu „Dimineaţa unor doamne” (fragment)

– Cert este că la vârsta ta, oricât de ţinuţi în frâu de percepte morale, tinerii sunt, totuşi, nişte bieţi lupi flămânzi.

– Reuşita lor, doamnă, depinde de cum ştie baciul să gestioneze soarta mioarei pe care o păstoreşte.

– Doamne!… – aude Daniel în telefon o explozie de râs ca o cascadă. Zău că mi­ai înseninat seara, că la noi e seară. Am avut o cină anostă, cu nişte finanţişti de pe Wall Street încuiaţi şi hrăpăreţi… Hai să­ţi spun ceea ce am de spus, că mă tem să… să nu vină baciul – conchide Magda dintr­o suflare. Daniel, domn profesor Dragomir a trebuit să plece de urgenţă în Alpii Francezi, la Chamonix, să­şi reîntâlnească familia şi să schieze.

– Şi fetiţa, ce­i cu ea?! – ţipă Daniel, făcându­i pe cei câţiva studenţi arabi, care urcă înfriguraţi treptele spre etaj să se întoarcă, să­l privească miraţi.

– Nimic grav, dragul meu. Spune­mi de ce te­ai întors în Bucureşti? – pică întrebarea Magdei pusă ferm, ca la anchetă.

– Păi… doamnă, eu… De fapt, anul nostru face o petrecere la… N­am apucat să­mi întreb colegul de cameră; doarme.

– Nu doarme, că nu era nimeni în cameră; mi­a spus portarul. La obiect, Daniel! Trebuie s­o fac eu. Diana este prea… Nu se aştepta să… Pur şi simplu, profesorul i­a spus că soţia i­a dat ultimatum: „te­aştept la Chamonix!” Te rog, nici un cuvânt Dianei despre Dragomir. Vreau să te duci astăzi la Irina, dar… Să nu cumva să le dai telefon, să te inviţi… Chestii de­astea, de bun simţ… S­ar putea ca Diana să te refuze categoric; este o dură, o orgolioasă. Îmi cunosc sora, crede­mă; nu suflă nimeni în faţa ei în toată clinica; uneori ţipă şi la profesor. Nu vreau să mă joc cu soarta Irinei. Fetiţa este a mea în aceeaşi măsură ca a Dianei; noi două am crescut­o, doar că eu nu i­am dat piept… – coboară Magda tonul, semn că a obosit.

– Poate că domnul profesor nu trebuia să apară deloc în viaţa fetiţei. Irina nu suportă secvenţa cu apariţia cerbului în filmul Bambi. Dom’ profesor are ceva din aerul superior, poate chiar măreţia acelui cerb, care vine, priveşte şi dispare. În parc, pe vremea când o întâlneam, Irina a lovit poza unui cerb asemeni celui din film până a rupt pagina atlasului. Bona mi­a confirmat că aruncă în televizor cu ce apucă atunci când vedea secvenţa din filmul Bambi. Începusem să­i spun fetiţei că cerbul este cel care pleacă să se lupte cu lupii, că el lipseşte pentru că este mereu în căutare de hrană… că…  Am încercat să­i demontez… i­am repetat şi mai de curând, când am fost la ea la cămin săptămâna trecută…

– Şi de ce­ai renunţat? Asta­i esenţial pentru subconştientul fetiţei… Ia stai! – strigă Magda, semn că şi­a amintit ceva. De ce-ai dispărut aşa, dintr­o dată?

– M­am speriat, doamnă. Aflasem de la mama că fusesem căutat prin sat de un fost colonel de securitate; l-a recunoscut poliţistul comunei…

– Doamne, ce­am făcut?!, că eu am încurajat­o pe Diana să­l angajeze pe detectiv, să adune date despre tine; tipul lucrează pentru soţul meu.

– Aha! – exclamă Daniel.

– Ce aha? – întreabă Magda curioasă.

– Nu­i o noutate că­n toate afacerile de succes – iar domnul senator face numai afaceri de succes – găsim, la o analiză profundă, unu­doi foşti colonei de Securitate.

– Îmi insulţi soţul…

– Nu. Îl apreciez, ştie să­şi aleagă… – „uneltele”, ar vrea să spună Daniel, dar se abţine, muşcându­şi îndelung buzele; „ce idiot! Acum aş fi dormit acasă în patul meu, încălzit de soba în care ar fi trosnit lemnele, iar mama ar fi pregătit masa în bucătărie, ar fi aşternut peste bucate prosopul mare de cânepă, să stea totul cald pentru când m­aş fi sculat, sau m­ar fi sculat ea, «că vine părintele cu Ajunul»…”

– Daniel, mai eşti pe fir? Ştiu că te­am dezamăgit; am simţit­o când ţi­ai dat seama că­s eu la telefon şi nu Diana… Daniel! – ţipă femeia, parcă ar cere ajutor. Te implor! Uită o clipă că eşti lupul tânăr… Trebuie să fiu sinceră cu tine – ştiu de ce te­ai întors în Bucureşti pe­o vreme urâtă ca asta, dar… Te rog! Irina a picat din nou; nu, nu mai sparge tot; stă şi joacă singură jocul pe care ai învăţat-o tu sau îşi numără degeţelele mâinii stângi. E drept, a vorbit frumos cu mine la telefon… A!, ca să fii mulţumit, şi­a repetat cererea către Moş Crăciun… ştii tu, aţi râs cu toţii atunci seara; îmi venea să­ţi rup urechile!… – se alintă Magda din nou. Deci, – îşi coboară ea tonul – cred că înţelegi: finuţa mea refuză să­l aştepte pe Moş Crăciun. Am căutat­o cu telefonul pe doamna doctor Aurelia, ştiu că ţi­a vorbit Diana de ea. Este la Viena cu toată familia. Vrei să ştii ce mi­a spus la telefon? De ce taci?

– Ascult, doamnă.

– Ajută­mă, Daniel! Pe mine! Irina este tot ce am mai drag. Deocamdată. Că sper să am şi eu un copil… Vrei s­o faci?

– Ce, un copil?! – întreabă, prefăcându­se nedumerit, dar imediat îşi zice că Magda ar putea să se supere, aşa că spune cu convingere: Promit! Vă promit că voi face orice să salvez acest copil.

– Moş Crăciun vine la Irina în jurul orei 20; am aranjat eu, ca în fiecare an, cu o agenţie de Moşi Crăciuni. După ce vine, poţi pleca la tine la facultate, la petrecere, dacă ai venit pentru aşa ceva, dar eu aş vrea să stai cu fetiţa până la ziuă. Te rog să te duci la Irina acum, până la prânz, să aveţi timp să încropiţi un brad. Pentru fetiţă, prezenţa ta este esenţială, mi­a spus­o şi doamna Aurelia; mi­a spus că fetiţa-i pe muchie de cuţit.

– La dracu’! – explodează Daniel. Profesorul şi­a găsit să schieze la Chamonix tocmai acum, de Crăciun, când fetiţa ştia că tatăl ei adevărat se va muta definitiv la ei…

– Greşeşti, greşeşti! – îi strigă Magda. Prezenţa profesorului n­ar fi schimbat cu nimic situaţia; dimpotrivă; o ştiu de la doamna profesor Aurelia, e-un mare psihoterapeut; a citit­o perfect pe fetiţă. Scuză­mă, dragul meu! – o aude schimbând tonul. Vorbesc despre finuţa mea. Te rog, mai coboară la bar, să pot vorbi în voie… Vin eu să te iau, scumpule. Mulţumesc! Te sărut! Îi transmit… Auzi, Diana, Mugurel îţi transmite Sărbători fericite!… Uf! A plecat… – se aude în telefon. E­un gentleman, Daniel. Tocmai intrase şi l­am trimis la bar. Îmi pare rău că nu vrei să­l întâlneşti. Are gânduri mari cu satul vostru dacă reuşeşte să cumpere drepturile litigioase asupra muntelui… Stop, c­o iau razna. Vorbeam de profesor. Scoate­l, te rog, din ecuaţie! Fetiţa este mult prea bolnavă, Daniel. Irina îl aşteaptă pe Moş Crăciun, mai mult ca în alţi ani. Dar… Şi eu, ca şi Diana, am crezut că tu eşti de vină. Doamna Aurelia m­a contrazis. Tu, doar i­ai arătat fetiţei că se poate şi cum vrea ea, că există cineva pe măsura sufletului său. Spune­mi, de ce nu accepţi bani pentru cât stai cu fetiţa? Ar fi ca o meditaţie, doar tu ai dat atâtea meditaţii… De ce nu vrei bani?

– Doamnă, nu negociez sănătatea unui copil.

– Daniel, în societatea noastră funcţionează – dacă n­ai aflat până acum, că eşti prea tânăr – acel do ut des![i] A, că s­ar putea să se întâmple… tu, un student tânăr şi aşa frumos; Diana, la apogeu… Ar fi un bonus.

Daniel simte că­l iau căldurile, deşi, coborât doar în cămaşă la telefonul portarului de la intrarea în căminul studenţesc, tremură tot mai tare de frig.

– Doamnă, să ştiţi – dacă n­aţi aflat până acum – că noi, cei de pe­acolo, din muntele pe care vrea să-l cumpere domnul senator cu acte măsluite – „dar asta-i cam de multişor poveste”, vorba lui Vlahuţă -, noi nu prea ţinem cont de Latină. Zilele trecute, cât am stat acasă, am fost foarte fericit că mi­am putut privi mama în ochi fără să roşesc. Ieri dimineaţă, când au venit nepoţii de la cele cinci surori să mă ure şi să mă semene, în avans, că Anul Noul îl fac aici, în Bucureşti, am numărat 17. Le pierdusem şirul. Uitam mereu că sor­mea Rodica a mai născut unul. Plec imediat spre Irina. Şi nu pentru că vreţi să mă plătiţi.

– Doamne, – aude Daniel în telefon glasul tremurat al Dianei – de ce oameni ca tine apar doar în visele din Ajunul Crăciunului?!

– Sunt la fel de real tot anul, doamnă.

– Da, dar nu pentru mine. Hai să încheiem discuţia, că mă duc la soţul meu desfigurată de plâns… Mâine dimineaţă aici, la noi în New York; spre miezul nopţii la voi, în România, când voi da telefon, vreau să­mi aud finuţa explodând de fericire.

– Vă promit!

– În clipa asta, te iubesc, Daniel. E­o necuviinţă ceea ce­ţi spun, dar nu ştiu ce faci, că tu poţi rupe gâtul unei femei de 40 de ani în pragul căsătoriei; nu numai să destrami pânza de păianjen a autismului în care riscă să se claustreze un suflet fragil de copil. Fugi! Închide odată telefonul, că nu mai văd pe unde calc de­atâtea lacrimi.

– Să nu uitaţi de cadoul pentru Irina, doamnă – îi spune Daniel pe un ton grav, ca un ordin.

– Ce cadou?! – se aude vocea speriată a Magdei, semn că s­a dezmeticit din euforia de mai înainte.

– Fetiţa v­a rugat ceva… dumneavoastră aţi invocat voinţa lui Dumnezeu, iar noi, cei păcătoşi – eu, doamna Diana, poate şi Irina – ne vom ruga Lui, să vă dăruiască o fetiţă, ori un băiat… Dar, ştiţi, voinţa Lui mai trebuie ajutată…

În telefon se aude un râs nestăvilit. După clipe lungi, când valurile de râs sincer, izvorât dintr­o revărsare de bucurie, contenesc, Magda reuşeşte să spună:

– Doamne, eşti imposibil! Imposibil de stăvilit când îţi pui în gând să deschizi sufletul unui copil… Dar şi atunci când îţi impui să rupi gâtul unei doamne… Nu mai vreau să te întâlnesc, crede­mă! Este, cred, cel mai frumos compliment ce i se poate face unui bărbat. Crăciun fericit, Daniel!

– Crăciun fericit, doamnă!