0:00

* Pentru ambasadorul-scriitor Duiliu Zamfirescu, ironicul I.L. Caragiale era întruparea vulgarităţii. Cum remarca G. Călinescu, „pe feciorul de arendaş, cu pretenţii aristocratice, îl vexase acel «Mă Duilă», cu care dramaturgul îi stricase ţinuta diplomatică”.

* Duiliu Zamfirescu, cu state vechi de diplomat la Roma, Atena şi Bruxelles, se credea în calitate de creator literar peste Slavici, Caragiale şi…Tolstoi. „Cine va ceti romanul meu din cei care au cetit pe Tolstoi, va vedea deosebirea esenţială dintre amândouă: creaţiunea mea e latină, pe când a sa e slavă” (formulare facilă!). Realizaţi de ce nu-l scotea nenea Iancu pe arogantul ambasador din Duilă?

 * Din cauză de „Duilă”, dramaturgul Duiliu Zamfirescu îl antipatiza pe nenea Iancu. Iată o „judecată” despre „O făclie de paşti”: „Ştiu că sunt rău judecător, dar vă spun drept că după ce am isprăvit novela de cetit, îmi simţeam muşchii obrazului strâmbaţi de desgust”. Nici înfăţişarea lui Caragiale „cu gulerul paltonului răsfrânt” nu-i pe placul diplomatului „la patru ace”: „Era o aşa trivială desnădăjduire în bietul om, încât mi-am zis, haiti, a sburat păsărica şi a rămas numai cloşcăria”. Vulgarul diplomat de… Haiti o fi aflat,finalmente, că nu coperţile ci conţinutul cărţilor contează?

* Duiliu Zamfirescu intrase la Fialkowski pe la 1 noaptea şi i se adresase, indignat, lui Ştefan Mihăilescu: „Închipuieşte-ţi, mon cher Fanache, în săptămâna când am publicat o cronică pentru primadona Montalba, după cinci zile s-a tipărit în gazeta voastră, pe pagina a treia, un articol injurioas la adresa ei, iscălit Acutus”. Fanache(alias Stemill) negase orice implicare, dar Caragiale, prezent la masă(şi recunoscându-l după stil pe Acutus-Mihăilescu), pentru a nu-i tihni lui Duiliu(mai mult decât prieten cu diva), o criticase aspru că nu ia notele de sus. Tocmai acutele lui Acutus?!

 * Nenea Iancu, mare meloman, îl agasa pe „Duilă”-Duiliu Zamfirescu, pretinzând că habar n-are de muzică, zicându-i că e doar un „fluieră-vânt”. „Dragă Duiliu, eu îţi fluier orice operă doreşti. Dacă tu eşti muzicant, eu mă mulţumesc să-mi fluieri numai «Hai, baba Iana, hop, zârnai zăr!»”

* Mărturisea Gheorghe Eminescu, cum tatăl său l-a invitat la „Union” la o cafea pe Mihai Eminescu, aflat într-o rea dispoziţie. „Prin faţa mesei lor tocmai trecea Duiliu Zamfirescu, care căuta demult, cu asiduitate, să se apropie de poet. Eminescu însă nu-l prea înghiţea. Fie că acela debutase la revista lui Macedonski «Literatorul», fie că avea o morgă de aristocrat, astfel că la cuvintele acestuia «Salut, maestre», unchiul meu – poetul – s-a ridicat nervos în picioare şi i-a spus: «Ce-ai cu mine, domnule, de nu mă laşi în pace? Îţi datorez ceva? Ce, vrei să scriu că ai talent? N-ai, domnule, lasă-te de poezie»”. Prozatorul Duiliu Zamfirescu, ambasadorul, credea că are…

* Lauda de sine miroase ca vai de lume. Ambasadorul Duiliu Zamfirescu are o părere exagerată despre scriitorul purtând acelaşi nume: „Mai ales scena dintre Natalia şi Anna, noaptea, e bună de tot”. Ba-i „proastă ca noaptea”, dacă am ţine sema de cronica lui Călinescu: „Scena însă nu e bună de loc”. E chiar anacronică…

Duiliu Zamfirescu, epuizat de atâta talent: „Cele două pagini, în care trupa aşteaptă ora atacului şi momentul în care Şonţu face un pas înapoi şi pune mâna pe garda sabiei, sunt quintesenţa întregii mele puteri de creaţiune. Mai mult decât atât nu pot să fac”.

* Duiliu Zamfirescu îi scria lui Titu Maiorescu: „Caragiale trebuie rugat, dacă se poate, să lase fleacurile şi jocurile de cuvinte, spre a scrie ceva trainic…” Să te mai mire că nea Iancu îi zicea ditamai ambasadorului Duiliu…Duilă?

Articolul precedentTestamentul politic al lui Mihai Eminescu (LXIV)
Articolul următorCELE MAI FRUMOASE POEZII ROMÂNEŞTI