PANAIT ISTRATI (1884-1935)
* Confesiunea lui Panait Istrati: „Veneam în 1925 să caut această căldură în inima oamenilor de la noi şi să mă pregătesc în pacea ei. Am fost întâmpinat cu măciuci şi cu urlete sălbatice. Şi doar n-aveam nici o vină. Dar nu i se ierta «hamalului de la Brăila» – aşa cum m-a numit d-l Iorga – îndrăzneala de a-şi aprinde focul la Paris, pe Turnul Eiffel, unde le e foarte greu Iorgilor să facă pe pompierii. Şi, punând mâna pe mine la Bucureşti, au încercat să mă dea gata, adică să spună că sunt un înstrăinat, fiindcă am scris Kira Kiralina, în loc de Chira Chiralina (ceea ce în franţuzeşte ar fi făcut Şira Şiralina)”. Panait încolţit, cu venin de mai de la Iorga Neculai.
* Pictor de-ar fi fost, Fănuş Neagu s-ar fi dovedit la fel de inspirat ca şi prozator. Iată un crochiu al „vagabondului genial” Panait Istrati: „un nomad, adică un călător numai prin rănile drumului şi mărăcinii timpului”.
* Arghezi, deloc… zgârcit cu Panait Istrati, dar criticându-i naivitatea: „Gloria lui a pornit de la un brici cu care şi-a zgârcit beregata şi de la sentimentalismul lui Romain Rolland. A fost beneficiarul unui moment politic pe care n-a ştiut să-l folosească până la capăt. A eşuat pe lângă nişte cruci naţionaliste, înconjurat de nişte indivizi suspecţi, deşi ar fi meritat altă soartă”.
* Ionel Teodoreanu despre brăileanul aflat în vizită la sediul revistei lui Ibrăileanu, „Viaţa Românească” din Iaşi: „A intrat o singură dată la redacţie, între conu Mihai şi Mironescu, un bărbat uscat, smolit, cu o ardere patetică în fiinţa lui. Omul acelei singure vizite, însă, a rămas, avându-şi loc definitiv în amintire. E Panait Istrate, arzătorul frate valah al lui Don Quichotte. Panait Istrate în întregime nu era decât o flacără a inimii lui, – aşa că toate păcatele vieţii îi erau purificate. Cum spunea Shakespeare undeva, asupra unui astfel de om şi îngerii ar arunca tămâie”.
* Fănuş lăudând un brăilean(subiect de roman fascinant, în care un român e descoperit de un Romain): „Panait Istrati e vadul prin care plecăm ca să ne scufundăm în vrajă şi să blestemăm adevărul, e fiinţa de nevăzut care croieşte şi coase la nesfârşit pentru toţi desculţii de pe drumurile lumii. Pentru că Panait Istrati nu e altceva decât un popor de vise. Dacă-l citeşti şi n-o porneşti năuc în lume, rupe cărţile!”
* Romain Rolland, câştigătorul Premiului Nobel pentru literatură cu „Jean Cristophe”, îl comparase pe Panait Istrati cu Maxim Gorki şi Tolstoi. Entuziast, Romain i se adresa românului: „Nu mai pot întârzia cu răspunsul… Nu mai pot aştepta după ce am devorat Kira-Kiralina, în toiul nopţii… Trebuie să spun numaidecât: e formidabil! Nu există nimic în literatura de azi care să aibă tăria aceasta…” Ce intrare în elita europeană literară!
* La apariţia fulminată a „Kirei Kiralina”, toată emigraţia română era întrebată despre acest fenomen literar. Una dintre cele mai cunoscute personalităţi româneşti la Paris, Elena Văcărescu, fiind căutată cu insistenţă la telefon sau direct acasă, pentru a scăpa măcar de un ţârâit(cel al soneriei de la intrare), a agăţat un carton pe uşă, pe care stătea scris, cu litere roşii: „Regret mult. Nu-l cunosc deloc pe Panait Istrati”. Politeţe de Sena, răceală de Dâmboviţa, fluviul european Dunărea nu poate spăla cu apele sale decât malul bulgăresc…
* În jurul unui Beaujaulais, vechi de 12 ani, Vintilă Russu-Şirianu, l-a întrebat pe Panait Istrati dacă reuşitele sale literare colosale de la Paris, în mai puţin de doi ani de zile, nu l-au impresionat. „Nu”. „Nu? Ciudat. Să nu-ţi aducă bucurie…” „Asta da. M-am bucurat…din multe pricini. Dar nu m-au impreionat”. „Nu înţeleg, nenea Gherasim”. „Domnişorule, pe un om care a trecut prin câte am trecut eu, nu-l mai «impresionează» nimica”.
* Un doctor de la Davos se uitase îndelung la radiografia lui Panait Istrati. Se încruntase, mormăind; „Ce plămâni! Dar dumneavoastră trebuia să fiţi mort de mult!” „Da? Atunci daţi-mi ceva să mor, ca să nu rămâie medicina de minciună”.
* Vintilă Russu Şirianu, uimit în cazul literar Panait Istrati: „Când a mai înregistrat istoria literaturii naşterea – din moarte, fiindcă de pe patul sinucigaş venea – unui foarte mare povestitor, a unui poet epic în proză, cu un fond şi un colorit atât de originale, dintr-un vagabond mizer care şi-a târât foamea şi suferinţele prin două continente? Când dintr-un balcanic, cu câteva clase primare, s-au născut brusc strălucitor, pagini de literatură, într-o limbă străină pe care a învăţat-o la 37 de ani?”
* Scriitorul european, Panait Istrati: în ţară negat vehement de Nicolae Iorga şi, surprinzător, de Octavian Goga, dar îmbrăţişat de Sadoveanu şi I.I. Mironescu. La Paris, superlativele curgeau cu debit mai mare decât Dunărea la Brăila: „geniu universal”, „apostol al umanitarismului”, „un Gorki balcanic”. Comparat cu Shakespeare şi Homer, găsindu-se în literatura lui (Kira Kiralina, Codin, Ciulinii Bărăganului) virtuţi de „Odiseea” şi „O mie şi una de nopţi”. Autorul favorit al criticului danez Georg Brandes. Prezbiţi, românii n-au avut ochi pentru el. Ciudată indiferenţa acestei naţii ciufute, purtând atât de ipocrit masca milostiveniei şi ospitalităţii…
