* Drept tribut plătit socialismului, europeanul Victor Eftimiu a fost nevoit să-l considere pe Lenin o „minte”. Probabil n-a mai detaliat, din prudenţă: o minte care… minte. Scria albanezul: „După Petru cel Mare, Lenin a fost cel mai logic şi mai fecund apologet al civilizaţiei apusene”. Atât de apologet încât îi proorocea…apusul!
* Victor Eftimiu dejuna la un restaurant italienesc, pe lângă Champs Elysées, cu faimosul dramaturg Luigi Pirandello. Aflând de prostul obicei al românilor de a gusta din farfuria altora(de poftă oare?), Pirandello îi rezervă o parte din porţia servită, oferindu-i-o comeseanului de la bun început. „Merci, maestre! Fii mulţumit că-ţi mănânc numai macaroanele, fiindcă alţii îţi fură piesele şi personajele!”
* Edouard de Max, ieşean de origine, care vorbea româneşte cu un pitoresc accent moldav (şi franceză cu un inconfundabil accent românesc) a sfârşit ca prim actor al Comediei Franceze. Aflat în culmea gloriei, i-a mărturisit lui Victor Eftimiu: „Aş vrea să mă întorc în România, să mor societar al Teatrului Naţional din Bucureşti”. E de Max… E de Maxim Dor…
* Pompiliu Eliade, directorul Teatrului Naţional din Bucureşti, promotor al dramaturgiei româneşti, atunci când şi-a luat adio de la actori, a rosti emoţionat: „Mă duc în faţa lui Dumnezeu cu proza lui Delavrancea şi cu versurile lui Eftimiu”. Desigur, din textele rostite pe prima scenă…
* Reflecta la „strâmtoare”, în Paris, tânărul „exilat voluntar” Victor Eftimiu: „Într-o conversaţie cu un francez, când va începe să-ţi numere avantajele unei întreprinderi, să ştii că urmează un «dar», care neutralizează, contrazice tot ce-a spus înainte. Un distrugător şi cinic «mais»”. Ah, aceşti franţuji mais-chants?!
* Între anii 1916-1918, tânărul Victor Eftimiu era gazetar la Paris. Dar nu la o fiţuică oarecare, ci la ditamai „Le Figaro”. Prompt şi impecabil a funcţionat mecanismul invidiei din ţară: redacţia a primit o telegramă de la binevoitori cum că dramaturgul ar fi fost un aventurier internaţional şi spion german. Concedierea a venit firesc, atestând că acest conflict româno-român va fi mai de durată decât războiul de 100 de ani.
* O rivalitate dramaturgică, în viziunea lui Cincinat: „După reprezentarea «Cocoşului negru» al lui Victor Eftimiu, care se întrecea cu succes cu «Păianjenul» lui A. de Hertz: „Cocoşii toţi mănâncă gâze/ Ce n-au valoare în comerţ;/ «Cocoşul negru» al lui Victor/ Mâncă «Păianjenul» lui Hertz!”
* Cincinat Pavelescu, ciupindu-l de obraz pe Victor Eftimiu: „Poetului Victor-ios. Atunci când criticul Emil,/ În a lui cronică proclamă/ Că eşti egalul lui Eschil,/ Mă-ntreb: cui face epigramă?”
* Ajuns în Uniunea Sovietică în vizită oficială fără o leţcaie, Victor Eftimiu a refuzat să participe la baletul „Lacul lebedelor”, dacă nu va oferi un buchet de flori înainte de spectacol, aşa cum se obişnuia în teatrele de Operă aristocrate. În plus, la orice întâlnire, solicita un protocol cu vinuri alese. Funcţionarii ambasadei s-au executat, dar uşurându-li-se buzunarele, nici n-au mai observat cartea poştală trimisă acasă cu mesaj… invers: „Pe aici, dragii mei, e foarte, foarte frumos, ceva de nedescris”?!
