Nedespărţindu-se total de natură, Mircea Ciacâru realizează metamorfoze incomplete. Astfel într-un tablou însuşi copacul e răstignit, pentru că Iisus e o parte din acest copac, o prelungire a sa, în altul Iisus e răstignit de un copac desfrunzit, fractalic (Răstignire). În fine, Iisus binecuvântând are în ochi lumină şi lacrimă ca într-un film de Franco Zeffirelli sau de Chuck close cu un binecunoscut john (1971) (Binecuvântarea).
Pictorul are în portrete, obsesia cifrei patru (cifra perfecţiunii) rezolvată indirect prin culoare: – în Ctitorul albul – , barba călăgărului ritmând şi rimând cu veşmântul lui Hristos răstignit cu albul cărţii sfinte şi cu albul turnului principal al mănăstirii, fie prin duplicarea obiectelor, două mâini şi doi ochi ca în Patriarhul sau direct prin ipostazele personajului, acesta fiind fie subsemnatul, fie însuşi autorul, fie Emil Nicolae (la acesta din urmă apar şi două umbre, dar ele nu intră în calcul, compoziţia se bazează pe formula trei plus unu (Emil).
Fantasticul nu mai derivă din motivul dublului, ci al cvadruplului. Dar cel mai enigmatic portret nu poate fi decât un autoportret, compoziţia fiind ingenioasă şi metafizică: autorul apare de sub o neliniştitoare pânză sfâşiată în chip de batman (autoportret). Să fie vorba de un linţoliu (mortuar), de o pânză de nou-născut, de o metamorfoză gen omidă-fluture? Sau ca la Hector Poleo (Aux aguets) de o pânză sfâşiată prin care priveşte, eliberat, ochiul, dar întreg eşafodajul e sptijinit de beţe ca într-un joc de marionete în care pânza e însăşi cortina? Ingenios prin propunere, mexicanul Julio castellanos cu al său autoportret în oglindă e departe de o asemenea complexitate interpretativă… Poate doar Man ray cu violon d’ingres, (1924), unde un nud „tatuat” cu tăieturile inconfundabile ale unei viori să conţină o asemenea încărcătură plastică şi semantică. Poate că pe unii îi obosesc sau chiar îi irită trimiterile la un autor sau altul, la un pictor sau altul.
După părerea mea, aceste trimiteri, comparaţii, analogii nu au nimic reprobabil, nu e vorba de pastişe, replici sau influenţe (în unele cazuri nici nu ştii care e subiectul logic, complementul de agent şi care subiectul gramatical); dimpotrivă: un pictor care se regăseşte în atâtea nume, care mai de care mai ilustre, nu poate fi decât un pictor extrem de valoros, care suportă orice comparaţie, indiferent de secol şi de zona geografică. La urma urmelor, cultura ne apropie, nu suntem singuri, temele artei sunt extrem de reduse, aşa încât a te afla într-o familie de spirite ilustre este mai mult onorant. De altfel dicţionarele de artă sunt pline de asemenea analogii, înrudiri şi nimeni nu are de suferit. Dimpotrivă…
Lucian STROCHI
