Ne vom ocupa, în cele ce urmează de aceste desene, urmând ca într-un text viitor să analizăm discursul propriu-zis al poemelor. Primul desen ne prezintă o viziune aparent pesimistă a unei umanităţi ajunsă în ultimul stadiu de descompunere şi degradare: capul este amputat, trupul e acoperit de blană (semn de degenerescenţă), masca (persona) e lipsită de expresie şi asimetrică, ferestrele sunt opace, triunghiul (sugestie biblică?) devine oarecare, sânii (ţâţele) nu mai sunt expresia maternităţii, iar benzi de hârtie, îndoite sau rupte, par a anula timpul. Al doilea desen conţine un avertisment şi mai categoric: umanitatea (animalitatea, carnalul) e anulată de către vegetal: ţâţele sunt traversate de mlădiţe care nu mai rodesc. O panoramare existenţială conţine al treilea desen: toate simbolurile sunt degradate, crucea devine un simplu tatuaj, secera şi ciocanul sunt şi ele dezmembrate şi ţin loc de cap, trupul e răstignit şi îngenunchiat în acelaşi timp. Gesturile nu sunt însă decisive, ci rămase la jumătate de gând şi realizare.
În tablouri, oglinzi sau ferestre nu se mai pot ivi decât oameni-colete, legaţi, dezmembraţi: ţâţele ţin acum locul picioarelor. Al cincilea desen, pe care l-am putea numi Marele mutilat este o sinteză a precedentelor, o sumă a tuturor simbolurilor deja vehiculate. Al şaselea desen extrem de expresiv este apocaliptic: mutaţia s-a produs deja, arborele vieţii, arborele pur şi simplu nu mai are decât trup, în locul frunzelor proliferând cancerigen ţâţele, ţâţe având acum forma unor monştri terimorfi, gurguiele fiind cozile animalelor sau a unor seringi gata să injecteze doza letală sau un drog oarecare. Al şaptelea desen readuce imaginea răstignitului îngenunchiat, a omului nou, distrus de o ideologie paranoică. Umbra sa, deşi neagră, e mai pură. În al optulea desen, omul (sau măcar imaginea sa) a dispărut cu totul. A mai rămas doar o haină (sau blană) şi striaţiile unui cauciuc aplatizând orice formă rebelă. După o asemenea anulare, reabilitarea omului se va face atât prin readucerea în memorie a unei imagini deja oficializate (răstignitul îngenunchiat), cât şi a unor simboluri ezitante, obiecte aflate în năpârlire: literele A şi T, lira, arcul, crucea etc. Aceeaşi imagine, dar cu obiectele mult mărite şi poate cu oameni unidimensionali (întregul e redus doar la două picioare şi probabil păstrând doar capacitatea de a merge) e reluată peste câteva pagini. Ultimul desen seamănă cu unele statuete africane, dar şi cu mistica şi imagistica unor cărţi de joc.
Omul are două jumătăţi, dar numai jumătatea de sus reflectată apoi în oglindă şi lipită de circumstanţă. Iată cum ceea ce pare a fi pentru cititorul (mai exact: privitorul) grăbit o ilustraţie de carte poate avea o logică şi o coerenţă perfectă. Evident, ciclul de desene (o carte?!) a lui Dinu Huminiuc nu repetă poemele lui Emil Nicolae (nici nu ar avea cum, oricât de înrudite ar fi între ele, artele). Viziunea este însă aceeaşi. Tonul e acelaşi. Ca şi o ultimă impresie, aceea care te urmăreşte după ce te-ai despărţit de o carte sau de un tablou. Întâmplător sau nu, intelectualii au vocaţia tragicului. Mult mai puţin pe cea a comicului. Cărţile lui Emil Nicolae şi ale lui Dinu Huminiuc sunt tragice. Adevărate. Depinde de noi dacă le putem sau nu accepta. Şi chiar dacă apocalipsa nu a venit încă, degradarea umanului e un fapt împlinit. Sau poate că ne pregătim (prea grăbit!) pentru a fi o nouă specie. Dar pentru asta, omul actual trebuie să fie un mort perfect. Tocmai pentru a putea renaşte.
Lucian STROCHI
