Muzica este graiul sufletului.
Ea stârneşte în noi nu instinctele,
ci sentimentele cele mai profunde.
Beethoven
Galaţi 1946-48
În vremurile acelea de după război, cu foametea şi cu greutăţile de fiecare zi, prin care trecea toată lumea, era destul de greu să ai un instrument muzical. Profesorul de muzică, Xantopol îl chema, avea un cap neobişnuit de mare, nişte urechi şi mâini la fel de mari, era şchiop, dar cânta dumnezeieşte la violoncel. Când cânta, se făcea una cu instrumentul acela, pe care-l ţinea între picioare, de parcă ar fi călărit un inorog. Glasul melancolic al violoncelului de sub arcuşul lui mă înfiora şi mă transporta parcă în altă lume. Conducea şi corul liceului şi la repetiţii, îi apostrofa, neîndurător, pe cei care cântau fals: Ureche betonată! Ploşniţă muzicală! Dar până nu scotea ce dorea din glasurile acelea contopite, nu se lăsa.
Îmi găsise şi mie prin podul liceului un violoncel dar, ba i se dezlipea ştraiful, ba se rupea căluşul, nu aveam arcuş ba trebuia să strunesc nişte sârme prăpădite în loc de corzi adevărate. Şi, deşi îmi dădeam osteneala să scot ceva, nu mă bucuram de reuşite şi mă arătam înciudat, îndurerat.
Până într-o zi, când întâmplarea aducea la uşa casei noastre un bătrânel cu o vioară (Stradivari faciebat in anno… scria pe o hârtie îngălbenită dinăuntrul viorii), într-o cutie ponosită. Mama i-a deschis, era un om necăjit, avea de vânzare vioara aceea, moştenire de cine ştie de când. Mama l-a primit în casă, l-a omenit cu o cană cu ceai fierbinte şi câteva felioare de pesmet. Omul a deschis cutia şi m-a îndemnat să duc vioara la gât. Ce senzaţie plăcută! Mi-a potrivit-o sub bărbie şi mi-a pus arcuşul în mâna dreaptă. Băiatul care eram a simţit atunci, pe loc, că aceea va fi vioara mea pentru totdeauna. Ştiam greutăţile casei, nu îndrăzneam să ridic privirea spre mama, dar ea mi-a spus:
– Du-te dincolo! Poţi să iei şi vioara cu tine.
Nu ştiu cum s-a târguit mama cu bătrânelul dar vioara a fost a mea. Când a venit tata de la serviciu, eu încropisem deja o melodie scârţâită pe corzi: sol, doooooo, sol-mi-sol-do-re-mi-dooooo, do-si-do-re-re-re-sol-miiiiiiii … ceea ce vroia să însemne Pe-al nostru steag e scris unire … Tata m-a mângâiat pe cap şi… uite aşa am devenit violonist.
Începusem lecţiile cu un profesor evreu, domnul Brunner, un bătrânel plăcut, bondoc şi cu un nimb de păr alb peste chelia strălucitoare. Declarase răspicat şi cinstit că începeam târziu cel mai greu instrument dar, în curând, începusem a stăpâni destul de bine instrumentul.
Când s-a răspândit vestea Artur Zahareanu, un dirijor din Bucureşti, sosise în oraş pentru a încropi o orchestră simfonică, am fost cuprins de entuziasm şi… am fost prezent la selecţie. Erau destui mânuitori de arcuşuri prin oraş, cadre didactice, medici, ingineri, elevi. Testul acela a fost o straşnică lecţie de viaţă. Venisem cu instrumentele, dar nu ne-a pus să cântăm la instrument, ci dirijorul închipuia din şapte-opt note bătute pe clapele unui pian, o frântură de melodie şi-l punea pe candidat să o repete, cu glasul: ta, ta-ta-ta, ta-ta, ta-ta! Care reuşea rămânea, care nu… la revedere. Tot eram mulţi. A luat-o de la capăt, dar acum închipuia un fragment de melodie, însă trebuia să facem terţa. Şi când ne-am mai împuţinat, am dat proba cu instrumentul. Era mare supărare cu cei respinşi, erau tot felul de intervenţii, dar dirijorul a fost categoric: Ştiţi ceva?, vreau să fac o orchestră simfonică, nu un taraf!
Am fost şi eu ales, şi mama s-a arătat bucuroasă: Cum de ai reuşit, băiatul mamei ? Dar fratele meu a răspuns pentru mine: Mamă, păi pe-ăsta dacă-l dai afară pe uşă, se întoarce pe fereastră.
S-a făcut apel la suflătorii de la Şantierul Naval şi Regiment, repetiţiile au început, durau până târziu în noapte, dar curând, concertul inaugural, cu Egmont al lui Beethoven, Melodiile lăutăreşti de Sarasate, 1812 de Ceaikovschi şi suita Arleziana de Bizet a avut un succes deosebit. Eram convins că nimic nu ne putea egala: Ce Karajan? Ce Bayreuth, Bamberg sau alte poveşti? Veniţi aici să ascultaţi muzică adevărată!
În timp, repertoriul s-a diversificat, am căpătat experienţă, eram bucuros nevoie mare, dar lucrurile mergeau greu, lipseau fondurile, melomanii nu se aflau pe toate drumurile, eram plimbaţi în concerte uşurele prin fabrici şi uzine, instrumentiştii murmurau, aşa că tremuram la gândul că orchestra s-ar putea destrăma. Aşa s-a şi întâmplat, dirijorul luându-şi tălpăşiţa cu o trenă nu prea strălucitoare, legată de nişte bani nejustificaţi. Acela a fost primul nucleu, care avea să devină Filarmonica gălăţeană de mai târziu.
Lucrurile se verificau, orice instrument muzical trebuie început de la vârste fragede. Copilul nu are complexe, este descătuşat de nuanţele de ordin afectiv. În ce mă priveşte, cântam cum cântam, dar eram cel mai chinuit violonist de pe pământ, dominat de un trac de care n-am scăpat toată viaţa.
Când a fost să mă înscriu la facultate, oscilam între conservator şi medicină. Un coleg şi prieten, cu care mă înţelegeam foarte bine, de la care am învăţat să iubesc muzica adevărată şi care-mi cunoştea chinurile, m-a sfătuit cu mare dreptate:
– Vrei să te duci la conservator? Treaba ta. Dar să ştii că în artă nu ai voie să fii decât primul. Poţi fi orice, inginer, dascăl sau doctor, bun sau rău, ierarhia este greu de stabilit, dar… violonist la pupitrul al patrulea la vioara a doua… niciodată! Sau vei ajunge să cânţi pe la nunţi!
M-am ascultat, m-am înscris la medicină şi… bine am făcut… (Din romanul „Prin Vămile Vieţii”)
Virgil RĂZEŞU
* Salut cu bucurie reluarea Festivalului „Vacanţe Muzicale”. La Concertul inaugural s-a cântat „Melodii lăutăreşti” de Pablo Sarasate
