0:00

Alecu Russo (n. 17 martie 1819, Chișinău – d. 5 februarie 1859, Iași), autorul volumului ”Cântarea României”, și-a petrecut câțiva ani din viață (1841-1844), ca asesor judecătoresc la Piatra-Neamț. Postul i-a fost încredințat de domnitorul Mihail Sturza. Pasionat și de pictură, rapsodului George Topârceanu (n. 20 martie 1886, București – d. 7 mai 1937, Iași), autorul cunoscutelor volume “Balade vesele și triste” și “Migdale amare” i-au plăcut locurile din județul nostru, mai ales cele din zona mănăstirilor Agapia și Văratic, unde-și petrecea vacanțele de cele mai multe ori solitar, întrucât “era socotit de toți un mare singuratic”. (Ana MOISE)

Alecu Russo și George Topârceanu în județul Neamț, ZCH NEWS - sursa ta de informații

Piatra Neamţ în vremea lui Alecu Russo

Târgul Pietrei era, după spusele lui Alecu Russo, “urât, murdar, neprietenos și rău clădit” cu “străzi neregulate și strâmte, împotmolite de praf”, în care ploile dese cărau bolovanii și mâlul de pe Cozla. Inundațiile furioase ale Cuejdiului rupeau gardurile și distrugeau grădinile și livezile. Pentru iluminare erau așezate din loc în loc, peste 200 de fânare înfipte pe tumurugi, de funcționarea cărora se îngrijeau fanaragii. Spre miazăzi, pe malul Bistriței, o cafenea turcească era în permanență ocupată de negustorii de vestigii. Profesorul I. A. Vaillant, făcând o călătorie prin Moldova ajunge și la Piatra Neamț. Îi place poziția, “la poalele munților, pe malul unui râu repede”. A făcut ocolul muntelui Doamna, apoi s-a îndreptat spre Dărmănești care îi pare ”un cătun sărăcăcios, așezat sub niște păduri seculare, la poalele munților”.

În împrejurimile târgului Pietrii, trupul moșiei Petrodava fusese dăruit de Mihail Sturza, în 1838, lui Gheorghe Asachi în schimbul a 20 de fălci din moșia sa, Călugăra, pentru construirea unei fabrici de hârtie. În 1841 se vorbește și despre o colonie formată pe lângă moara de hârtie, care în 1848 număra 14 familii. În fața satului Cindia se mai afla încă o stâncă mare – care reprezenta o figură femeiască – înconjurată de alte stânci mai mici: după legendă era Dochia cu caprele ei. Prințul Wittgenstein a cumpărat de la Asachi această stâncă, încercând s-o transporte pe plute la moșia sa, Fântânele, ca s-o folosească drept ornament. Greutatea prea mare a blocului de piatră a făcut să se scufunde pluta și astfel s-a pierdut o minunată operă de artă. În privința instituțiilor culturale, este semnalată prima școală particulară – a lui Nanu – în 1835. În 1832 se punea temelia celei dintâi școli publice – Şcoala nr. 1 – care abia în 1850 este terminată. Încă din 1823, prin prevederea articoluluiu 280 din Regulamentul Organic, a luat ființă și o judecătorie de Neamț, cu sediul la Piatra.

După moartea clucerului Alexandru Popovici, la judecătoria din Piatra a fost numit “cilen” (asesor) Alecu Russo. Russo se sufoca în atmosfera egoistă, plină de lâncezeală și plictis a târgului și simțea în permanență nevoia unei evadări.

“Russo profita de poziția acestui oraș de la poalele Carpaților – spune Vasile Alecsandri – pentru ca să viziteze partea munților sălbatici, să cunoască de aproape obiceiurile populare și natura românilor țărani. În loc de a mucezi în nămolul datelor judecătorești, el se furișa printre dânsele de câte ori o putea face, pentru ca să cutreiere munții, să descopere legende”.

Vizita bunilor săi prieteni Alecsandri și Cuciureanu, în 1842, este un prilej de mărturisită bucurie. Împreună pornesc prin munții Moldovei ”descoperind muntele, interpretându-l într-o realitate mult mai aproape de sublim decât orice altă priveliște pământeană“.Cu ajutorul și din îndemnul lui Alecu Russo, Vasile Alecsandri cunoaște bogăția creației folclorice românești, părăsește preocupările de versificație în limba franceză, exprimând în limba propriului său popor bucuriile, amarul și năzuințele acestuia.

Şi astfel, Piatra, muntele, folclorul au imprimat accente noi – pătrunse de vibranta sensibilitate și adânca gândire a poporului – operelor celor doi scriitori Vasile Alecsandri și Alecu Russo, dând – cum zice poetul – ”patriei, cea mai dreaptă avere a ei”. (“Piatra Neamț în vremea lui Alecu Russo”, prof. Emilian D. Petrescu, cenaclul “Slova Nouă”, Ceahlăul, sâmbătă, 29 martie 1969)

Alecu Russo și George Topârceanu în județul Neamț, ZCH NEWS - sursa ta de informații

Vacanțele lui George Topârceanu la Neamț

Puțini știu astăzi că autorul “rapsodiilor” și al “parodiilor originale” în afara de migala versurilor, avea și pasiunea picturii, alături de altele de un interes aproape copilăresc: pistoale vechi, diverse antichități, mânere de iatagane încrustate, închizătoare de puști, inventator de jucării pentru distrația copiilor. Pasiunea picturii, Topârceanu a avut-o de mic. El însuși povestește cum caietele îi erau pline de “versuri și desene”.

La muzeele literaturii din Iași și București ele există, pe lângă numeroase alte manuscrise și unele desene în tuș ale poetului. Dar marele umorist practica și acuarela și tot la cele două muzee se află câteva din acuarelele pictate de Topârceanu în vacanțele petrecute la Agapia și Văratic. Ca și alți scriitori – G. Ibrăileanu, Demostene Botez, Al. Philipide, Mihai Ralea, Otilia Cazimir, Ionel și Păstorel Teodoreanu, Mihai Sevastos, Mihai Codreanu – George Topârceanu obișnuia să-și facă micile vacanțe estivale din perioada 1920-1933 când era și redactor la “Viața Românească”, director cu Ibrăileanu la “Însemnări Ieșene” și colaborator la “Lumea”, la mănăstirile din județul Neamț – ”singurul loc unde-mi pot permite să fiu una cu natura”.

Acuarelele poetului realizate aici reprezintă case, gospodării țărănești, biserici, copaci, căruțe, ulițele satului. Ele foloseau culori pastelate, cu excepția cerului și a pădurilor exprimate prin culori violete.

Topârceanu care ne-a lăsat și numeroase autoportrete și chiar portrete ale colegilor de redacție: Otilia Cazimir, Sadoveanu și Ibrăileanu, era socotit de toți un mare singuratic. De aceea, se simțea cel mai bine în mijlocul naturii, de aceea poezia lui e plină de viață, de curiozitate spontană și amuzantă pentru cel mai mic sâmbure de viața pe care l-a umanizat.

Şi totusi, acest mare singuratic avea doi prieteni deosebiți: o broască țestoasă pe care o ținea sub patul lui de fier și un pui de stancă, pictat din clopotnița unei biserici și înfiat de el. Puiul de stancă se află desenat de Topârceanu pe unul din manuscrisele, păstrate azi cu evlavie de Muzeul Literaturii Române. (Al. Basarab, Ceahlăul, 27 februarie 1972)

Articolul precedentFemeile, învăţate să se apere de soţii violenţi
Articolul următorRECENZIE: “Eşecul fatidic“, de Mihai Agape