* Leo, ai deţinut, deţii încă, funcţii în Uniunea Scriitorilor din Chişinău? Cum trăiesc scriitorii din Basarabia? Îi ajută statul, guvernul?
– Între 1990-1993 am fost unul din cei doi vicepreşedinţi ai USM, responsabil de relaţiile literare. (De unde şi nota de jurnal reprodusă mai sus.) Între 1998-2005 am fost preşedinte al Filialei Chişinău a Uniunii Scriitorilor din România. Astăzi fac parte din consiliile acestor două organizaţii scriitoriceşti, dar nu am o funcţie oficială, cu toate că s-ar găsi de muncă pentru mine şi pe acolo, numai că – asta e – de la un moment încolo literatura personală devine tot mai geloasă, te vrea deplin în serviciul ei. Ba chiar, din acelaşi motiv, m-am retras şi de la pupitrul cenaclului literar-artistic „Perpetuum” de la Biblioteca „Transilvania” din Chişinău, pe care l-am vârfuit circa două decenii. În genere îmi vine greu să înţeleg scriitorii care nu fac tot posibilul ca să-şi câştige libertatea de creaţie, cu toate că azi e tot mai complicat să se întâmple aşa ceva, încât mulţi colegi mor… la post extra-literar. Crizele de tot soiul sunt cu mult mai dure decât trecătoarele crize de creaţie… Asta e: chiar şi atunci când scriitorul trăieşte într-o suficient de maleabilă libertate socială, spirituală, neafectată de ideologie şi cenzură, el nu poate spune că are şi o „deplină” libertate de creaţie, odată ce, de cele mai multe ori şi în cazul celor mai mulţi scriitori, lipseşte o componentă deloc importantă a respectivei libertăţi: componenta ei economică, financiară. Ce te faci în deplină libertate cu portmoneul gol? Nu poate să se facă abstracţie de relaţia creaţiei cu, pardon, buzunarul, punga. Dar nu sunt sigur că pot da un răspuns „mulţumitor” la cele două întrebări adiacente, pentru că niciodată nu am fost un colectivist, chiar dacă am făcut şi fac parte din uniuni scriitoriceşti (cândva, din URSS, acum din Moldova şi din România); nu-mi place să încerc a răspunde pentru alţi colegi, dat fiind că, pe fiecare în parte, îl consider că este sau ar trebuie să fie o personalitate distinctă, inclusiv în relaţiile sale cu statul.
* Ai invocat noţiunea „perpetuum”. S-ar potrivi şi în existenţa literaturii?
– Sigur. Pentru că revelaţia scrisului, creaţia ţi se întâmplă asistată de conştiinţa ştafetei, cum se spune, pe care ai preluat-o de la alţii şi, eventual, ai putea să o predai altora. Acesta e perpetuumul în literatură. Dar, probabil, nu şi… mobile (acest perpetuum). Fiindcă zice Eclesiastul – totul şi toatele au un final definitiv… Pentru că ce altceva ar însemna deşertăciunea deşertăciunilor şi vânarea de vânt?
* După deschiderea din anii 90, în Republica Moldova s-au petrecut unele evenimente destul de controversate. Care ar fi cauza? Spre ce crezi că se îndreaptă acest stat în viitorii ani?
– Nu aş vrea să trecem în teritoriile atât de întunecate şi respingătoare ale politicului, fie acesta pruto-nistrean sau pruto-dunărean. Pentru că aşa-numitele evenimente la zi sunt foarte repede duse de nisipurile mişcătoare ale efemerului şi la fel de iute înlocuite de tot alte şi alte deşertăciuni. Însă o concluzie mai generală referitoare la ce mă întrebi aş putea să o trag: situaţia socio-politică între Prut şi Nistru, ca şi între Prut şi Dunăre e una de pat (e vorba de şah, nu de altceva…): populaţia nu prea ştie ce să facă cu puterea, puterea nu prea ştie ce să facă cu populaţia. În ce te priveşte ca scriitor, chiar şi în timpuri de criză, literatura şi cultura îţi dau mai multă siguranţă, ele sunt mai indubitabile pentru conştiinţa şi sufletul tău. Şi totuşi, „acest stat”, cum zici, nu se poate îndrepta decât spre comuna globalizare, suportând şi el consecinţele de rigoare. Dar aici apare o altă temă de discuţie. Iar până a o aborda şi pe aceasta, pot spune un lucru aproape cert: ca şi în România, ca şi oriunde în altă parte a Europei şi nu numai, şi românul din Moldova Estică este antrenat tot mai mult în dimensionările aproape universale a micului său destin, întru a conştientiza efectele, bune ori triste, a tot mai intenselor schimburi internaţionale, dar, ca şi mai înainte, ca şi totdeauna, să jinduiască un echilibru liniştitor în lume şi, deci, unitatea umanităţii.
