0:00

50 de copii au fugit de acasă anul trecut, ZCH NEWS - sursa ta de informații

* „ Adolescentul pune la încercare puterea de control a adultului”, a declarat inspectorul principal Monica Onea, psihologul Poliţiei Neamţ

Din cele 72 de persoane date dispărute în anul 2013, 50 au fost minori. Deşi dispariţiile lor au fost considerate „suspecte”, toţi au fost găsiţi până la sfârşitul anului. În schimb, există 9 cazuri de dispariţii mai vechi, în care nici după ani de zile nu s-a conturat nici o pistă,deşi poliţiştii de la „Urmăriţi” fac periodic adrese către primării, Oficiul Român pentru Adopţii, spitale şi alte instituţii, doar, doar vor obţine vreo informaţie care să-i ajute. În unele situaţii, când nu mai este nici un fel de speranţă, se merge pe declararea prezumată a decesului în instanţă. Aşa s-a întâmplat cu un băieţel de doi ani şi opt luni din Borca, declarat mort, anul trecut, de către judecătorii de la Bicaz. Dispăruse pe 12 aprilie 2008, de pe malul râului Bistriţa, unde se juca împreună cu doi copii mai mari. Deodată, nimeni nu l-a mai văzut. Apele râului erau învolburate şi primele verificări făcute de poliţişti au condus spre o singură şi tragică ipoteză: băieţelul a căzut în râu şi s-a înecat. În ciuda evidenţei (au fost găsite urmele încălţărilor copilului la câţiva centimetri de apă, iar câinele poliţiei s-a oprit din căutări exact în dreptul lor), tatăl băieţelului nu a acceptat ideea. Şi-a construit singur un scenariu conform căruia fiul său ar fi fost răpit de nişte indivizi care mergeau cu o căruţă şi, ani de zile, s-a dus pe la diverşi preoţi, care i-au „deschis” cartea şi i-au spus că băiatul este viu, ţinut într-o casă „cu multe porţi”. Deşi i-a fost foarte greu, mama copilului a admis că ipoteza înecului este singura realistă şi a cerut declararea morţii pe cale judecătorească.

În fişetele poliţiştilor de la „Urmăriri” mai sunt astfel de cazuri fără speranţă. Cel mai vechi este al lui Mihai Feraru, dispărut din vara lui 1996, de la Căminul şcoală nr. 14 din Roman. Băiatul avea aproape 15 ani la acea vreme, era bolnav de oligofrenie şi singurul semn particular erau degetele mici de la picioare, lipite două câte două. Dosarul lui este gros de câţiva centimetri şi constă în diverse adrese, ultima primită în ianuarie 2014, de la instituţii care ar fi putut ajuta la găsirea lui. Şi spitalele, şi primăriile de la care s-au cerut date au răspuns la fel: nu au avut nici un fel de tangenţă cu persoana în cauză.

Aceeaşi poveste în cazul lui Ciprian Stănescu din Dărmăneşti, Bacău, dispărut la 3 luni după Mihai Feraru, din acelaşi Cămin şcoală nr. 14 din Roman. Băiatul avea 10 ani şi suferea de oligofrenie de gradul II. Al treilea băiat în privinţa căruia nu mai sunt speranţe c-ar fi în viaţă este Dragoş Georgel Curcudel din Piatra Neamţ, dispărut pe 1 august 1999, din preajma blocului în care locuia, pe strada Grigore Ureche din Piatra Neamţ. Copilul avea 7 ani atunci, suferea de oligofrenie de gradul III şi avea „incapacitate de vorbire şi abundenţă de păr pe corp”. În cazul lui, poliţiştii au solicitat la Bucureşti efectuarea unui portret îmbătrânit, dar pentru că nimeni nu avea fotografii de-ale lui, la distanţe de 2-3 ani, specialiştii de la Centrul pentru copii dispăruţi Focus n-au putut realiza un portret actual. Şi oricum părinţii lui Curcudel au fost reaudiaţi şi au spus că intenţionează să se adreseze instanţei, cu o cerere de declarare prezumată a decesului fiului lor.

“Adolescentul pune sub semnul întrebării majoritatea regulilor şi descoperă că nu prea are mare lucru de pierdut dacă le încalcă”

La polul opus dispariţiilor de copii bolnavi, care nu conştientizează pericolele la care se expun fugind din preajma adulţilor care îi au în grijă, se situează adolecenţii care pleacă de acasă voluntar. Unii îşi dau seama că au greşit după prima “aventură”, alţii repetă experienţa şi, în aceste cazuri, atitudinea lor este un semnal de alarmă că “acasă” ceva nu merge. Şi acest “ceva” este adesea relaţia dintre părinţi, pe care copilul o “exprimă” în felul lui. Din păcate, foarte puţini adulţi realizează că ei au o problemă şi se reped asupra copilului “rebel”, acţionând după principiul clasic “ eu te-am făcut, eu te omor!”.

“Vârsta de 12-13 ani este perioada marilor crize de identitate pentru adolescenţi, iar episoadele lor depresive sunt mascate de revolta naturală”, a declarat inspectorul principal Monica Onea, psihologul Poliţiei Neamţ. “Adolescentul pune sub semnul întrebării majoritatea regulilor şi descoperă că nu prea are mare lucru de pierdut dacă le încalcă – i se interzic televizorul, calculatorul sau ieşirile cu prietenii şi cam atât. Încet. încet se perturbă relaţia părinte-copil, se epuizează toate argumentele raţionale, iar adolescentul pune la încercare puterea de control a adultului. Din nefericire, în multe cazuri aceşti copii ajung, mai devreme sau mai târziu, să fie racolaţi de reţelele de traficanţi de persoane. De aceea este important ca părinţii să aibă încredere în poliţie şi să semnaleze dispariţia imediat”.

Cristina MIRCEA

Articolul precedentBăieţii se „bat” cu Şimleul Silvaniei
Articolul următorSfaturi şi ghiocei pentru “înflorate”